Dumnezeu este pomul din pădure
se lasă să moară și nu se va apăra în fața acelora
cu toporul, căci nu vrea să le provoace
rușine.
Și Dumnezeu este pământul care permite
să fie deformat de uneltele omului, dar El plânge; da, Dumnezeu plânge,
ci numai în fața celor mai apropiați ai Săi.
Și un animal frumos este bătut până la moarte,
dar nimic nu-l poate face pe Dumnezeu să-și rupă tăcerea
la mase
și să spună,
„Stop, te rog, oprește-te, de ce-mi faci asta?”.
Cât de smerit este Dumnezeu?
Kabir a plâns
când eu
știam.
(Din vol.”Ţes pânza Numelui Tău – Cânturi”)
Sensul versurilor
Piesa explorează umilința lui Dumnezeu în fața suferinței din lume. El permite răul, plânge în tăcere și nu intervine direct, subliniind o formă de compasiune pasivă și o acceptare a liberului arbitru.