De ce să-mi dați tribut, a voastre vieți senine?
Tu te auzi ce spui? Răspunde-mi, măi străine!
Te du cu-a ta femeie, azi munți să răscolești,
Atunci te cred, de spui, că sincer o iubești.
Femeie, șterge-ți fața și nu mai suspina,
Ascultă-mă ce-ți spun, nu-i marea casa ta.
Du-te după el, în munții cei stâncoși,
Căci este fiul lor, sunt cei mai norocoși.
Ia-ți femeie codrul, și du-ți-l înapoi,
Marea cu coralii, s-alăturea de voi.
Iubirea nu-i blestem, e lucru cel mai sfânt,
Eu vreau să v-o trăiți, în codru pe pământ.
Va spun un lucru, acum și vreau să-mi dați crezare,
Că mare vi-i iubirea, dar nu vă vreau în mare.
Soarta voastră-i scrisă, în scoarță de copac,
Luptați-vă cu ea, nu-i faceți ei pe plac.
Moartea-i mult prea crudă cu somnul ei cel rece,
N-am să îi permit, în mine să vă-nece.
C-am înghițit destul, lacrimile voastre,
Ce mă tot ard și-acum și-mi face valul scrum.
Ascultă, Beniamine, ridică-ți fruntea sus,
Ascultă glasul mării, ce are azi de spus,
Cunosc singurătatea, și tu o știi deja,
Căci mulți mai am în jur, dar eu sunt singurea.
Voi sunteți două stele, în mare voi v-ați stinge
Și lacrima amară, pe față s-ar prelinge.
Am lăcrimat și eu, pentru iubirea voastră,
Ridic valuri la cer, atât e de frumoasă.
M-am îmbrăcat și eu, cu dragostea ce-aveți
Să fiu și eu iubită, cu valurile-mi reci,
Să mă iubească cerul, cum și eu îl iubesc
Cât vreau să îl ating! Dar valuri nu îmi cresc.
Că cerul-i prea departe, plângând îl tot privesc.
El nu v-a ști vreodată, cât pot să îl iubesc.
Mă tot lovesc de stâncă, de diguri mă zdrobesc
Mă arde suferința, căci pe ascuns iubesc.
În nopțile când plâng, cu valuri înspumate,
Cerul își îmbracă stele, atât de minunate.
Și luna se aprinde, de-mi luminează valul,
Așa încearcă cerul să îmi ia tot amarul.
.. CONTINUARE ÎN PARTEA 22.
Sensul versurilor
Marea personificată vorbește despre iubirea a doi tineri, al căror destin este legat de codru, nu de mare. Ea își exprimă singurătatea și dorința de a fi iubită, dar acceptă soarta celor doi îndrăgostiți, chiar dacă o face să sufere.