Jurca Marinela Florina – Stăteam Lângă Potecă, În Serile Târzii – Partea 10

În urma noastră codrul, în vreascuri se adună
Plânge și-nserarea, nu suntem împreună.
De-ai ști iubite dragă, tristețe cât adun
Dar sunt, doar eu și noaptea, cui pot oare să spun?
Mi-aș da tribut, viața și ultima clipită
Să nu mai simt durerea, ce-i grea și infinită.
Să pot să-mi dau suflarea, de-a fi să fie așa,
Măcar doar o secundă, să mi te pot vedea.
Să-mi dai o mângâiere, o șoaptă să-ți aud,
Pe urmă să mă fac, din carne, numai lut,
Inima nu-mi bată, cum clopotul în turlă
Să nu-mi aud iubite sufletul cum urlă.
Aș plânge dragul meu, dar nici să plâng nu pot,
Inima mi-aș scoate, piatră-aș pune-n loc.
Să nu o sfarme dorul, nici nu mi-o facă scrum
Nici ploaia nu mi-o bată, nici vântul cel nebun.
Scăldați în lacrimi ochii, îmi sunt noapte de noapte
Când eu nu mai aud, inima cum bate.
A împietrit suflarea, dar dorul n-a plecat
Cu brațele lui reci, în brațe m-a luat.
M-a sugrumat prea mult și gura mi-au lipit
Ielele din noapte, toate ce-au venit.
Că eram doar eu și noaptea cea nebună
Au venit și ele să fim împreună.
M-au prins în dansul lor, cu forță m-au cuprins
De s-a-ntristat și cerul, iar stelele s-au stins.
Ele dansau în noapte și-n hohote râdeau
De-a mele lacrimi curse, ce în pământ cădeau.
Din locurile plânse, au răsărit lăstari,
Plini de muguri dulci, dar s-au făcut amari.
Rupt-au, ielele, vrut-au să-i mănânce
Dar s-au transformat în picături de sânge.
Și au dispărut! S-au dus în neant,
Pe lângă mal de râu și prin miros de brad.
A mai rămas ecoul, ce încă-mi aducea
Râsul lor nebun, ce tare mă durea.
Căzut-am la pământ, cu mâinile-n țarină
Și blestemat-am viața cu ziua cea de mâine.
Să nu mai văd lumina, nici soare să răsară
Să fie numai noapte, căci viața mi-e amară.
Deasupra mea furtuna, în ropot a căzut
Și fiecare picur, în suflet m-a durut
Eu mă rugam plângând, pământ să se deschidă
De mine milă-și facă, de vie să mă-nghită.
VA CONTINUA IN PARTEA 11.