Vad cum mulți se lasă-ndepărtați de sume,
Preschimbați de lume, viața schimbă multe.
Pregătiți de lupte, să mute mufe,
Să facă cute pe frunte, și timpu’ asta cât de scurt e.
Pleacă de acasă!
Dar dorul de casă nici banii n-o să-l oprească.
Nici noua casă, și atunci când îți sună ceasul
N-are curele de aur cu diamante sau strasuri!
Mi-asigur nepoții.
Le strâng o avere fiindcă se taie din porții,
Nu-mi rămâne să cred decât că dragostea-i finesse,
Că e singura de neatins ca Eliot Ness.
Ia-mi, Doamne, averile,
Lasă-mi doar aproapele!
Lasă-mi, Doamne, doar atât
N-am nevoie de mai mult.
Ia-mi, Doamne, averile!
Ia-mi, Doamne, averile!.
Loialitatea-i adevăr,
Asta se știe de când s-a mușcat din măr.
Mărul mușcat face poza mai bună,
Dar te vei uita în gol la ea dacă nimeni nu sună.
Ia strange o avere tu, ma!
Să-i vezi, mânca-le-aș gura lor, cum se adună.
Ușor să te ridice-n slăvi când levitezi
Întrebarea e: cine mai vine și atunci când pierzi?
Și e greu să te oprești când prinzi o șansă,
Tentatia e mare și nu te lasă,
Dar nu e bogăție ca acasă.
Atâta fac pe sfântu’
Ma duc să pun leii deoparte mi-a venit rândul.
Sensul versurilor
Piesa explorează conflictul dintre dorința de a acumula bogăție și importanța valorilor umane precum loialitatea și familia. Artistul își dorește să păstreze aproapele și valorile umane, chiar dacă ar pierde toate averile materiale, subliniind că adevărata bogăție se găsește în relațiile interumane și în legăturile familiale.