Sunt două vorbe scurte și ușoare,
Pe care le rostim voioși adese;
Dar tâlcul lor adânc tot ne-nțeles e,
Când dau pecetea lucrului ce moare.
E bine, ca în zile trecătoare
Să le lăsăm în flăcări să se țese,
Dar de le-mpreunăm în clipe dese
E pentru noi o dulce încântare.
Vreau totuși să le fiu pe plac, anume,
Și să mă bucur de-a lor amăgire.
Eu sper tăcut, dar sper cu îndârjire,
Cu ele să rostesc al dragei nume,
În unică icoană să le prind
Și într-un singur tot să le cuprind.
Sensul versurilor
Piesa explorează natura efemeră a vieții și a iubirii, sugerând că momentele prețioase ar trebui savurate. Vorbește despre speranța tăcută și dorința de a eterniza sentimentele într-o formă unică.