Strofa I:
Lasă lumina să răzbată-n cameră, nu stinge becu’
Că întunericu’ mă face să scriu negru
Vreau să-ți vorbesc despre un om pe care îl cunosc de când mă știu
Trăiește-n mine, e viu
El este eu când eu nu-s eu,
Când eu sunt cineva care nu vreau să fiu
Vrea să mă ducă-n partea întunecată, da-i refuz oferta
N-ascult nici codu’ lui Dragon, nici calea samuraiului, și nici Omerta…
Singuru’ cod în care cred e codu’ muncii
Că mă ajută să țin lângă mine fata cu care vreau să-mi cresc pruncii
Îmi sapă adânc, în cele mai umbrite colțuri
Ale conștiinței, ca după veritabile comori…
Doar că el speră să găsească acolo-n loc de aur, ură
Și câteva eșecuri, și câteva frustrări
Iar vocea lui, deși e mută, îmi sună răspicat în cap
Cerându-mi insistent să tac
Spunându-mi că e timpu’ să-l las să vorbească
Și îmi e tare frică de ziua când o s-o fac
Gândindu-mă cu groază și cu trac
Că n-o să fie nimeni lângă mine să mă oprească
Poate că am nevoie de vreun psiholog sau de vreun psihiatru
Dar ce să fac cu el? Probabil o să-l sperii…
Nu cred că există vreun tratament care să-mi vindece subconștientu’ de lăsarea serii
Și implicit, de somn
Fiindcă atunci când dorm
Cuprins de vise, mă transform
Mai mult ca niciodată în celălalt om…
Refren:
Lumea poa’ să cadă
Nu-mi pasă (X4)
Vreau să merg acasă!
Lumea poa’ să moară
Nu-mi pasă (X4)
Lăsați-mă acasă!
Strofa II:
Noiembrie 2014, a doua luni din lună
Cu amintirea ultimelor luni, dându-mi impuls la mână
Scriu, și dacă scriu
Înseamnă că lumina nu s-a stins de tot în mine, și sunt viu…
Asta nu-i pentru voi, și n-ascultați, c-o să vă pară fără rost
E pentru mine, în încercarea de-a înțelege pe deplin ce-a fost
Mi-am spus-o în gând de mii de ori, dar simt nevoia să mi-o spun cu voce tare
Și în același timp, e ca și cum îmi cer iertare
Renunț la orice întrebare acuzatoare
Și-mi dau aprobare să mă iert,
Că nu-i nevoie să fiu dur cu felu’ meu de-a fi, și să mă cert
Pentru ceva ce poate alții ar fi făcut
Mult mai greșit, sau poate mult mai demult…
Mă simt învins, și-nvingător și scriu cu inima rănită
La fel de mult cum scriu cu mâna de sânge mânjită
C-am fost și agresor, și victimă-n același timp
Și mi-am simțit ochii plângând, abia clipind
La fel de mult, cum mi-am simțit și buzele rânjind
La fel cum mi-am simțit pumnu’ lovind
Și vine linie sub toate astea, și se-adună
Și chiar dacă balanța înclină mai mult spre partea rea, sau partea bună
C-o foaie și creionu-n mână, trag aer în piept
Sunt prea bun, și prea deștept
Și-acuma știu la ce m-aștept
Încât mi-e imposibil să mai pierd…
A doua oară dacă pierd, pier!
Refren
Sensul versurilor
Piesa explorează lupta internă a artistului cu o parte întunecată a sa, un "alt om" din interior. El caută împăcarea cu trecutul și iertarea de sine, recunoscând dualitatea sa ca agresor și victimă.