El și-a pus cafeaua
liniștit în ceașcă,
laptele l-a pus
în ceașca de cafea,
zahărul l-a pus
în cafeaua cu lapte
și cu lingurița
l-a amestecat.
A băut cafeaua,
ceașca a lăsat
fără să-mi vorbească.
A scos o țigară,
a fumat tăcut,
s-a jucat cu fumul
– cercuri a făcut –
a pus, calm,
tot scrumul
într-o scrumieră.
Fără să-mi vorbească.
Fără să mă privească.
Și s-a ridicat,
și-a pus pălăria
cu un gest distrat,
și-a luat pe umeri
mantaua de ploaie,
pentru că ploua,
apoi a plecat.
A plecat în ploaie.
Fără să-mi vorbească.
Fără să mă privească.
(Și atunci mi-am strâns
fruntea grea în palme
și am plâns…
am plâns…)
Sensul versurilor
Piesa descrie o dimineață banală, dar încărcată de tensiune și indiferență într-o relație. Gesturile simple ale bărbatului contrastează cu durerea tăcută a naratorului, culminând cu plecarea lui și sentimentul de abandon.