Și nopți și zile pînă-n zori
Furtuni în stepă forfoteau
Și ceruri cu ninsori ningeau
Ninse cîndva, cîmpii cu flori.
Cum răzbăteau în casa moartă
Din rame sticla tremura
Și-omăt uscat în sala toată
Prin întuneric se rotea.
Dar foc era − nestinsul foc
Ardea și lumina caiși
Și mergea mama-n acel loc
Cu ochii pîn-la zori deschiși.
Ea licărul, ce pîlpîia
C-o carte-l prelungea pe rînd
Și-n brațe pruncii așezînd
Mergea mereu și îngîna..
O, era noaptea ca un veac..
Pe sub fereastra neschimbată
Foșnea încet un vînt buimac,
Zăpezi se-mpotmoleau în poartă
Și cînd furtuni fără sfîrșit.
Vuiau în maluri, sfidătoare,
I se părea casa-i că moare
Și cineva cu glas slăbit
Chema în stepă ajutoare.
Fața ei pîn-la zorii clari
Înlăcrimată lumina
Și pruncul, tremurînd, privea
Cu ochi întunecați și mari..
* * *
.. Și-n somn am visat că-ntr-o toamnă frumoasă
Prin frigul de-o noapte venit-am acasă.
Pe drumul pustiu eram totuși, străin,
Spre casa știută, spre satul pierdut.
Pocneau înghețatele frunze de chin
Și vîntul furtunii pe malul abrupt.
Dormea satul.. și ca un hoț de fricos
Intrat-am pe poartă, bătrîn și sfios.
Și inima ruptă de groază-a muțit,
Pe cînd împrejur la un foc am privit!
Pereții surpați sub tavanul căzut,
Podeaua sub pașii mei scîrțîie mut
Și-aduce-a cuptor.. Părăsită, se-așează,
O, casa mea toată, uitată pe veci!
De ce sînt aici? Ce-a rămas, de te-apleci
Și dacă-a rămas − despre ce cuvîntează?..
În somn am visat cum mergeam prin grădini
O noapte întreagă, sub arbori străini,
Și bradul, de tata sădit nu găsi-i,
Odăi căutam, unde toți ne strîngeam
Și mama de leagăn cînta și-adormeam
La cîntecul ei, cei mai gingași copii,
Nu mai știu pe cine tristețea-mi chema
Și toată grădina foșnea și tăcea.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri puternice despre copilărie și figura maternă, contrastând cu realitatea dură a prezentului. Naratorul se întoarce, în vis, la casa părintească, dar o găsește ruinată și părăsită, accentuând sentimentul de pierdere și dor.