Ne-nconjură năluci de gheață
Indiferenți ca doi străini
Am apucat, precum apucă
Străine căi, doi beduini.
Și unul-altuia închis-am
Drumeagul tainic de acces,
Două cetăți medievale
Ce se înfruntă prea ades.
Doar noaptea, când, cu mâini de vată,
Se trag obloane, poduri reci,
Tu te strecori pe lângă paznici
Și-apoi tiptil în mine treci.
Cutreieri visu-mi, fantomatic,
Făptura-ntreagă mi-o cuprinzi,
Îmi mângâi, tandru și sfielnic
Ochi cercănați, obraji livizi.
Târziu e… Peste cerul negru
Roiesc vârtejuri sinilii,
Tresari, clipești, dispari în goană
Pe drumul ce doar tu îl știi.
Și iată-ne străini și sumbri
Stând astăzi iar, bine-nțeles,
Două cetăți medievale
Ce se înfruntă prea ades.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de înstrăinare și dualitate într-o relație. Două persoane, odată apropiate, se simt acum ca două cetăți medievale care se înfruntă, conectate doar în secret prin vise și amintiri.