Mă gândesc, omule, mult
Cum ești pe lume făcut:
Cât ești mic te ocolește
Răul care te pândește,
Ocrotit de toți ai tăi
Nu știi că pe lume-s răi,
Dar atunci când ai crescut
Multe rele-ai cunoscut,
Mama îmi spunea
Când mă legăna
Că-s născută la zi mare
Și-am nume de floare.
Însă vremea a trecut,
Ochii mamei nu mai sunt,
Sfatul mamei îmi lipsește,
Răul nu mă ocolește,
Acum am și eu copii
Pentru ei nu pot dormi,
Trec prin atâtea nevoi,
Mă frământ pentru-amândoi,
Vreau să îi păzesc,
De rău să-i feresc,
Le-aș da sufletul din mine
Să le fie bine.
Vremea nu poți s-o oprești,
Vrei nu vrei, îmbătrânești,
Vin dureri și suferințe,
Anii grei de neputințe,
Parc-ai fi al nimănui,
Vrei să te plângi, nu ai cui
Și când ți-o fi cel mai greu
Speranța e-n Dumnezeu,
Că s-a îndurat
Și nu ne-a lăsat
Să fim altora povară
Dup-o viaț-amară
Și când n-om mai fi
Alții vor veni,
Lumea trece, lumea vine,
Nu-i nimic de tine.
Sensul versurilor
Cântecul reflectă asupra trecerii vieții, de la inocența copilăriei la greutățile maturității și îmbătrânirii. Vorbește despre importanța familiei, grija pentru copii și găsirea speranței în credință în momentele dificile.