Doamne, când ai făcut lumea,
Cerul și pământul
De ce-ai lăsat între oameni
Răul și urâtul?
Lumea trebuia făcută
Doar să se iubească,
Nu trebuia niciodată
Să se dușmănească.
Viață, viață, tristă gară
Cu peron pustiu,
Ce te-mbeți cu apă chioară
Că nimic nu-i viu?!
Bani, petreceri, fericire
Tu promiți la toți,
Când e să ne vină rândul
Suntem de mult morți.
Ce frumoasă este viața
Când ai bucurii,
Dar mai tristă-i despărțirea
Când ai și copii,
De ce vrei să pleci, neicuță,
Gândește-te bine,
Am muncit s-avem de toate,
Nu știu ce-i cu tine,
Du-te, măi neicuță, măi,
Eu îți rog de bine,
Dar să știi că niciodată
N-ai să uiți de mine!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o tristețe profundă față de imperfecțiunile vieții și inevitabilitatea morții. Explorează dezamăgirea față de promisiunile de fericire efemere și durerea despărțirii, mai ales când sunt implicați copii. De asemenea, abordează tema regretului și a amintirilor care persistă chiar și după despărțire.