Frunzuliță, fir lalea,
– Omule, te-aș întreba
Ce e viața pentru tine?
O trăiești de ani de zile.
– Viața-i floare-mbobocită
De toată lumea iubită.
La o casă bătrânească
Vrea un bătrân să-mi vorbească:
– Măi, copile-ascultă-ncoa,
Tu mă întrebi ce-i viața,
Viața e cer și pământ,
Pentru om e lucru sfânt.
Ieri în asfințit de soare
O fată cu chip de floare
Opri un bătrân în cale
Și mi-l întrebă ce-l doare.
– Chipul mi s-a ofilit,
De viață nu pot să uit.
Fata pe gânduri stătea,
Chipul omului privea
De la cap pân’ la picioare
Să-i dea altă-nfățișare,
Lucru nemaipomenit
Pe om l-a întinerit.
S-a întors omul acasă,
Nevasta-i stătea la masă:
– Ce vrei tu, străinule,
De ce-mi tulburi zilele?
De mă uit bine la tine,
Străine, nu ești de mine!.
Omul tare supărat
După floare a plecat,
Ea în calea i-a ieșit:
– Spune-mi cu ce să te-ajut!
– Să-mi dai, fată, anii mei
Nu pot trăi fără ei,
Anii mei din tinerețe
Îmi fac drum spre bătrânețe,
Vremea trece, vremea vine,
Viață, tu să ții cu mine!
Sensul versurilor
Piesa explorează tema vieții și a îmbătrânirii prin dialogul dintre un om și o fată. Omul, confruntat cu trecerea timpului, caută răspunsuri și regretă pierderea tinereții, în timp ce fata reprezintă o forță a schimbării și a reînnoirii.