Frunzuliță iasomie,
Nu știu, neică, ce mi-e mie
Mă usuc ca frunza-n vie
Bătută de vijelie,
Frunza se usucă-n vânt,
Eu mă usuc pe pământ.
Frunza se usucă-n soare,
Eu mă usuc pe picioare,
Nu mai pot de supărare
După neic-al meu din vale,
Că dragostea și oftatul
Ăstea două mi-au pus capul.
Cine vine de la vale
Cu fluier la cingătoare,
Cu cămașa albă floarea,
Când îl vede daica moare,
E Ion din Calafat,
Dragostea lui m-a secat.
Vino, Ioane, de cu seară
Că ți-oi scoate patu-afară,
Ți-oi așterne numai flori
Să ne iubim până-n zori,
Să mă ții la tine-n brață,
Ioane, până dimineață,
Să ne iubim cu dulceață
C-așa-i bun la tinereață.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorul profund al unei fete pentru iubitul ei, Ion, din Calafat. Ea se simte mistuită de dragoste și tânjește după o reîntâlnire romantică.