Frunzuliță, fir lalea,
Măicuță, te-aș întreba
De ce-i grea bătrânețea,
De ce nimenea n-o vrea,
Mai vine și nechemată
De nimenea lăudată.
Tinerețea trece-n zbor
Ca și timpul florilor,
Floarea mai înfloare-o dată,
Tinerețea niciodată,
O strigi, ea nu-ți mai răspunde,
Ți se pare că se-ascunde.
Din prispa vieții-nflorită
Văd o floare ofilită,
O mângâi și-o-ndrept spre soare
Poate-i găsesc alinare,
Mi-a dat din mirosul ei
Mândru ca floarea de tei.
– Omule cu suflet bun,
Mă vezi necăjită-n drum,
Dar am să te răsplătesc
Ani frumoși să-ți dăruiesc,
Aș vrea să nu-ți pară rău
Dacă-ți spun numele meu:
Ani frumoși de tinerețe,
Eu sunt blânda bătrânețe.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a inevitabilității bătrâneții. Dialogul dintre om și personificarea bătrâneții subliniază acceptarea și înțelegerea acestui proces natural, oferind o perspectivă blândă asupra îmbătrânirii.