Ioane, din dragostea noastră
Răsăriră meri pe coastă
Și dușmanii i-au aflat
S-au dus și mi i-au tăiat,
Ia, neicuță, apă-n gură
Și pune la tăietură,
Și de n-or mai înverzi
Amândoi tot ne-om iubi.
Toată vara mă căznii
La doi meri de-i altoii,
Iar când fu la contul lor
De tine mă luă un dor,
Nu știu soare când răsare
Și ziua cât e de mare,
Neicuță, cum s-o mai dau
Lângă mine să te iau?
Lasă, Ioane, supărarea
Și vino de ține-mi calea,
Supărarea-ndelungată
Nu e bună niciodată,
Pentru ochi de albăstrele
Pusei foc inimii mele,
Neică, dragostea de fată
Nu se uită niciodată,
Ioane, anii au trecut,
Unde-i vremea de demult?
Sensul versurilor
Cântecul exprimă o dragoste profundă și durabilă, marcată de trecerea timpului și de amintirea vremurilor de demult. Vorbește despre sacrificiu, dor și legătura puternică dintre doi oameni, în ciuda obstacolelor.
