În poiana cea rotată
Să mai fiu ce-am fost odată
La poalele munților,
În poiana codrilor
Unde-i casa cucilor
Și-a privighetorilor,
La trezitul stelelor
Când e cerul fără nor
Pe mine mă ia un dor.
Toată lunca e în floare,
Otava s-a făcut mare,
N-am cu cine-o tăvăli,
Dorul cine-l potoli,
Hai neicuță-n ulicioară
C-am un foc la inimioară,
Ochi albaștri de cicoare
Când îi vede daica moare
Că dragostea margini n-are.
Frunză verde peliniță,
Drag îmi ești tu, neiculiță,
Când port mărgelele tăle
Parcă sunt cerul cu stele,
Gâtul cu mărgelele
Mi-e cerul cu stelele,
Numai luna, dușmana,
Ea mi-a spus că n-ar jura,
Ea mi-a spus că n-ar jura
Că ne-a văzut seara stând,
La mine gardul sărind
Și de dragoste vorbind.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorul de trecut și de o dragoste pierdută, într-un cadru natural idilic. Naratorul își amintește cu nostalgie de momentele petrecute cu persoana iubită, simțind un dor profund și o tristețe că nu mai poate retrăi acele clipe.