Fir-ai să fii, drum de piatră,
Lasă vântul să te bată
Și soarele să te ardă
Că mă ții mereu la poartă,
Drumule cu cale-ntinsă,
Inima de dor mi-e prinsă,
Mă doare, dar tot mi-e bine
De e neicuța cu mine.
Doi ochi negri, două mure,
Inima vor să mi-o fure,
Dar albaștri, viorele,
Stăpânesc visele mele,
Doi ochi negri și-o guriță
Mă așteaptă la portiță,
Eu le spun și stelelor
De albaștri mi-e mai dor.
Frunzuliță trei alune,
Când intri neică-n pădure
Urcă-te sus la un brad
Care-i ca tine de-nalt,
De-i înalt și subțirel
Și fă-mi o furcă din el,
Când îmi vine dor de tine
Să iau furca lângă mine,
Dar fă-mi și de-un rășchitor
Să-mi treacă, neică, de dor.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorul profund al naratorului față de persoana iubită, folosind imagini din natură și elemente folclorice. Drumul lung și așteptarea sunt temperate de gândul la persoana dragă, iar ochii acesteia devin simboluri ale iubirii și ale viselor.