N-au fost măslini, nici dafini, nici smochini…
Pământul sfânt nu e al Galileii
La noi e Nazaretul. Ioachim
De pe pridvor privește Râul Doamnei.
Stă moșul alb în portul de la țară,
Dar sufletul într-însul e catran,
Căci Domnul n-a voit copii să aibă
Și oamenii cu râs l-au judecat.
Stă Ioachim și-n sufletu-i se roagă
Ca-ntr-un pustiu de piatră și nisip.
Închină Domnului viață dreaptă,
Jertfește ce-a arat și ce-a sădit.
Cu furca-n brâu mergi, Ano, în livadă
Să-ți pască pomișorii albi din mâini
Ca miei priori născuți în primăvară,
Plângând că nu ești mamă, să-i mângâi.
Sub un mălin în floare te așază –
Un cuib de granguri cântă pe un ram.
Te roagă, Ano, Domnului, căci iată
De-o floare pomu-n rai s-a scuturat.
Prin nori de-argint petala se pogoară;
Cu umbra-n cruce cade un lăstun –
Și casa ta, Ioachime, e albă
De binecuvântarea unui prunc.
Sensul versurilor
Piesa descrie rugăciunile lui Ioachim și Ana, care nu puteau avea copii, și minunea nașterii unui prunc ca răspuns la credința lor. Este o poveste despre speranță, credință și binecuvântarea divină.