Pe-omătul nepătat de pe cearceaf,
În umbra ce se-ncheagă în odaie,
A tresărit lumina ca un praf
Când și-a deschis pupila ei bălaie.
Lanterna magică, privind pieziș,
C-un singur ochi în frunte, ca-n poveste –
Și glasuri de copii în luminiș
De râs curat, țâșniră fără veste.
Acolo unde-a fost doar scrumul șters,
Răsare-o lume veche și ciudată.
Scufiței Roșii-i ard obrajii-n mers,
O vezi zorind spre casa de-altădată.
Spre casa albă și cu nalbă-n prag
În care o așteaptă blând bunica –
Prin fumul vremii, prin trecutul drag,
Mai stau privind cum piere lin fetica.
Zadarnic cerc zăvorul ferecat
Pe care tot copilul îl descuie..
Prin vremi Scufița Roșie-a plecat
Și lupul sur mai stă pe cărăruie.
Sensul versurilor
Piesa evocă nostalgia copilăriei prin intermediul unei lanterne magice care proiectează amintiri și scene din povestea Scufiței Roșii. Versurile explorează tema trecerii timpului și a pierderii inocenței, sugerând că amintirile rămân vii chiar și atunci când realitatea se schimbă.