Prin crăpături de-obloane lumina, pete-pete,
Pătrunde pe podele, pe pat și pe perete,
Așa cum altădată încet s-a așternut
Când odihneam aicea sub albul așternut.
Iatacul e același și-n tihna lui adie,
În bâzâit de muște, bătrâna melodie,
Și ornicul rostește clipita de demult —
Da, toate sunt aceleași: le văd și le ascult.
Și zilele pierdute revin. Simt că mă cheamă
Privirea mea uitată din poza prinsă-n ramă,
Cu ochii mei, cu ochii dintâi — și simt pe piept
Cum giulgiul amintirii se lasă — și, deștept,
Privesc cum îl atârnă drept coviltir pe toate.
Pe zid mai e hârtia cu flori încondeiate,
Și pușca ruginită mi-o văd pe un dulap.
I-e frică iar — o clipă — copilului, de-un cap
De cerb cu ochi de sticlă și coarne rămurate..
Adorm în paza unor descântece curate.
Sensul versurilor
Piesa descrie o întoarcere într-un loc familiar din trecut, evocând amintiri puternice și sentimente de nostalgie. Naratorul se reconectează cu sinele său mai tânăr și cu atmosfera protectoare a copilăriei.