Comuna mea cu leat pierdut în ceață,
Cu liniști mari, cu case de argilă,
Prin visul meu, prin alba dimineață
Te năzăresc îndepărtată și umilă.
Eu am plecat în larguri de migdale
Din anii mici ca nasturii și melcii
Tu ai rămas pe coastele ogale
Cu grâu și flori și râurii zuvelcii.
Poate-i mai bine, dreaptă în natură
Să stai așa de dor de catapeteasmă,
Arar să-mi joci în orele de zgură
Pe canavaua gândului mireasmă.
Prin jurul meu e colb amar și trudă,
În creştet nici un înger nu coboară
Cu bozi în păr nu văd o paparudă
Și chiar regina vântului e chioară.
Căsoaie mari, cu pântece bălțate
Sudalme sure bucură peisajul,
Poemele sunt frânte, lăbărțate,
Pe vârfuri e actor cabotinajul.
Și nimeni nu visează o minune.
Un boloboc de logică e traiul,
Pe-aici e mort și timpul în tăciune
Și luna nu-și mai vântură mălaiul.
Ci tu ești doar un pumn de sărăcie
Dar eu te simt, comună de pe zare.
Luceafăr înălțat în veșnicie
Cu Dumnezeu în frunte și altare.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul profund al naratorului pentru satul natal, pierdut în amintiri și contrastează cu realitatea urbană dezolantă. Satul este idealizat ca un loc sacru, plin de frumusețe naturală și spiritualitate, în opoziție cu viața modernă lipsită de magie și credință.