Despreţuiesc onori, avere;
De slavă m-am hrănit destul!
Alt orizont privirea-mi cere:
De-aşa nimicuri sunt sătul!.
Să nu-mi azvârle-atotputinţii
Nici o favoare… Nu! n-o vreu!
Am o comoară-n fundul minţii;
De-ajuns îmi sunt acuma eu!.
Trec astăzi ignorat prin lume,
Dar, trainic, las în viitor
Un semn, o glorie, un nume
Acestui imbecil popor!.
Să linguşesc telurici patemi?
Reptilă eu? … Prea mândru sunt! …
Apollo calea demnă-arate-mi
Pe-acest tâmpit, senil pământ.
Mulţime brută şi ingrată!
Cu-a mea cântare nu putui
În viaţă-mi să te mişc o dată…
Şi-odat’… o să-mi ridici statui.
“A! eşti nebun! ” mi-au zis mişeii.
“Da, sunt nebun! ” răspuns-am eu…
Ca voi strigau şi fariseii
Crucificând un Dumnezeu!.
Tenebre fără fund mă-nghită,
De-oi face din divina harfă
O palidă prostituată
Şi din cântarea mea o marfă!.
Pe coardele acestei lire,
Voi întona un cânt sublim:
Poet sunt! nu voi umilire…
Poeţii… nu ne umilim!
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimentul unui geniu incompres de către contemporanii săi, care refuză compromisurile și umilința. Poetul își găsește valoarea în creația sa și anticipează recunoașterea posterioară, sfidând o lume pe care o consideră nedemnă.