Ion Heliade-Rădulescu – Ingratul

Născut de-a fi slugă, crescut în desfrânare,
Copil fără rușine, din rămășiți hrănit,
Slugarnic la mari case, deprins la îmbuibare
Și rob de bunăvoie, de inimă lipsit.
Ingrate, îmi calci pragul în mână c-o hârtie,
Îmi spui că-ți e urâtă viața de slugă,
Te rogi să-ți dau scăpare la simpla ta junie,
Să-ți sprijin a ta râvnă s-al versurilor dar.
Din toată ne-averea-mi, sperjur, îți aduci aminte
Că drumul învățării cu râvnă ți-am ușurat;
La orice trebuință m-aveai ca pe-un părinte
Și hrană, îmbrăcăminte, nimic nu ți-a lipsit.
Și vorbe rătăcite ți le puneam pe cale,
Și rima-ți zbârnâinda mereu ți-o acordam,
Și versuri șontâcate, ce n-au nici deal, nici vale,
Pe legiuit semicol sudând le cumpăneam.
Păgâne, stanțe groase, putind de ateie,
Le biciuiam cu totul din veacul lui Hristos,
Și gânduri de pierzare, dovezi de nebunie
Ți le-ntorceam în cuget creștin și omenos.
Jelind creștine rude, în astfel de urlare
Zbierai la Pluton, Cerber, chemâi pe Apollon
Și, vrând să-ți schimbi și limba la scurta-ți cugetare,
Prefaci creștinătatea și ceru-n orizont!
N-aveai de loc rușine cu osteneli străine
Să te arăți în lume: ca ciuma le strângeai;
Și sănătos cu bolnav, amestec de rău, bine,
Contrast de îngrozire, ca ea le infectai.
……….
Te bolnăvisi, viperă; cu brațele deschise
Te primii în casă; te-am pus pe patul meu
Și privegheam la capu-ți în ale boalei vise
Întregi și nopți, și zile, știi tu și Dumnezeu.
Plângeam la căpătâiu-ți, îți răsuflam lânceala,
Răcitele-ți picioare la sân ți le-ncălzeam,
În inima-mi fierbinte d-atunci vărsai duhoarea,
Veninul tău de șarpe d-atuncea îl strângeam.
Al tău suflet de iazmă în crunta-ți aiurare
Se spăimânta de mine, că cuget mă privea,
Și grijile-mi plăpânde i se păreau mustrare,
Și mila-mi ca urgie adânc îl sfâșia.
Cu alte lacrimi nouă îți dam o sărutare
Și te lipeam la pieptu-mi strigându-ți: frățior!
Te-ncolăceai în spasmuri la blânda mea chemare
Și-n ochii-ți trecea fulger, pe frunte-ți un fior.
Doi ani un cap de vrajbă între școlari, studenți,
Învățători, tovarăși și clase-ngălăgai;
Batjocură-ți făcusesi din cei mai eminenți,
Nimic nu învățasesi și toate defăimai.
Doream să-ți văz sporirea: cu multă-ngrijire
La împărțiri de cinste de privitor mergeam:
Ca demoni de ispită la tainelor sfințire,
Așa piereai din școală, și-aci nu te vedeam.
Te întrebam adesea: de ce la cercetare
Nu ieși și tu ca alții, părinți să veselești?.
De ce nu te îndupleci la școalei regulare,
Să simți de datorie, c-așa mai mult sporești?
C-o gură mușcătoare, c-o buză de ironie
Îmi răspundeai, păgâne, că n-ai ce învăța,
Că vârsta-ți este mare și vrei filozofie,
Și nu aflai capabili spre a te lumina.
Prisos ți-era-ascultarea și bună-cuviința,
Limbi, stilul, istoria, materia nu vrei,
Fugeai de legi, de drepturi și n-aveai trebuința,
Ți-erau netrebnici toate, de toate te fereai.
Făcusesi vreo cinci rânduri de basne ticăloase,
Și nu-ți găseai potrivnic la o himeră-fleac:
Rea boală te-apucase, ce cade nu la oase,
Ci-n minte se-ncuibează și nu mai are leac.
Împovărat de grijă, de und’ să-mi vie-n minte
Că rău te apucase manie d-autor?
O! rău se lingușește omutul care minte!
Puțin voi a cunoaște când fac un ajutor.
Gândeam că e natura ce-n timpul său s-arată,
Gândeam că e talentul ce-ncepe-a se ivi.
P-oloaga-ți poezie și proza-ntortocheată
Pierdeam ceasuri și zile a ți le zdreveni.
Te scoli; dragostea-n mine creștea ca răutatea-ți
Și punga-mi — dar ce pungă! că pungă nu aveam —.
Mâna-mi îți era deschisă să-ntreme sănătatea-ți,
S-acopăr goliciunea-ți, și datorii făceam.
Am martori neguțătorii și trupu-ți de viperă,
Ce simte și ea frigul, iar când o încălzești,
Atuncea își exală ciumoasa atmosferă,
Atunci ți-nfige moartea, să simți ce pui hrănești.
……….
Cercasi să-ți mai plimbi lenea, să schimbi și meserie,
Ca sparcul schimbând locul să scape de ponos;
Ceruși ajutorința să-ți fiu drept chezășie;
Chezaș, hrănitor, reazem ți-am fost mai cu prisos.
Cu gândul trândăviei porneai la ascultare,
Și slujba, datoria în veci n-ai cunoscut:
Ca jidovu-ndărătnic ce intră-n scăldătoare
Schimbași costum, dar jidov și sparc n-ai prefăcut.
Nu mă-ndreptățesc la lume să-ți spui nelegiuirea,
Cu tine am de lucru; și vina tu ți-o știi;
Ingrat ți-e bunul nume și însăși pomenirea,
Te-a-nfierat păcatul, pe fruntea ta îl ții.
………
………
………
………
Acel duh de partide, robie pierzătoare
Care d-atâtea veacuri ast neam a chinuit,.
Pe mulți oameni de cinste c-o mască-amăgitoare
În sfaturi blestemate cu procleți a unit.
Ce organ mai nemernic deprins în fărădelege,
Ce satelit mai scârnăv, ce zbir mai blestemat
Putea să nimerească și la un loc să lege,
Decât un fur de sfinte, o iazmă, un ingrat?
Ochit, ales, iei nume în sfatul de pierzare,
Băgat d-acela însuși cui minți că te-nchini.
La creșterea-ți de slugă credeai înnobilare
A slugări-n păcate, înlesnitor de vini.
Căzut și eu în cursa urzirii prea spurcate,
Ce ia însăși vederea, ca orb am naintat;
Și când am deschis ochii, te văz aci, ingrate!
Cu sărutarea Iudei trădând m-ai tâmpinat.
Ce loc de piericiune! ce sfaturi zăpăcite!
De tine numai vrednici și d-oricare smintit!
Al țării pandemoniu și cuibul de ispite!
O! cât am plâns bărbații ce rău s-au amăgit!
Păzit cu semnul crucii, răbdai asta cercare,
Putui în chin să sufar fatalul sărutat,
Și brațul meu cel slobod, armat de răzbunare,
Nu ți-a-nfipt pumnalul în pieptul veninat.
Te-am mai iertat, cumplite, s-a mea smerită milă
Ca sarcină pe trupu-ți iar gol o ai simțit.
Cu mască de frăție, sub zâmbetu-ți în silă
Urzeai a mele chinuri din loc nelegiuit.
Acolo să ai partea, mortând în slugărie,
Să nu mai ieși d-acolo, o, scremat infernal,
Ce te-a dospit păcatul din vecinica urgie
Cu-a cerului neștire într-un moment fatal!
Așa să-ți petreci viața într-un dispreț de sine,
Gonit în veci de cuget, ce-n veci ai înfruntat;
Ocară arzătoare în buza-ți o vei ține,
Pe fruntea-ți fratucidă s-arăți pe vinovat.
Să urli de turbare când ți-or cădea blesteme
A doua inimi calde ce tu le-ai dezunit
Și-n viața de-acuma, și-n cea de apoi vreme;
Să tremuri ca un câine în răni schilavit.
Ca molipsit de crime veninul să-l ai în tine,
Și-n casele ce intri să vezi a curăți,
Ca urmele de șarpe, și urma după tine,
Cu apa cea sfințită în preajmă a stropi.
Pribeag vei fi în lume, fără lăcaș, culcare,
Și cin’ te va atinge se va simți turbat;
Nici viermii în mormântu-ți nu vor afla mâncare,
Că vor muri d-otravă din trupu-ți veninat.
Acea iazmă de groază, ființă infernală
Ce am văzut în visu-mi a tot mă ispiti.
Ești tu cu-ai tăi tovarăși, unire prea fatală,
Bărbați, femei, amestec și iadul a-ngrozi.
Și limba îi dă unul, și altul rea vedere,
Iar altu-i dă picioare spaimaiei-găligan
(De foamete preveste, de vrajbă-mperechere),
Și toți i-ați dat un suflet, pe însuși-va Satan.
Ce conjurați la rele și spre a mea pierzare
Și plângerea mea-n satiri ați vrut a unelti,
Lipind a voastră faptă l-a altora lucrare,
Lăcustă la columbe, pre sine-a vă feri.
Dar ziua se ivește, himera se desface
Ca fumul risipită d-al aurorii vânt;
Dezmățulată iazmă începe a-mi da pace,
Și-n inima-mi, în minte lucește iar cuvânt.
Și lumea va cunoaște, și aspra ei dreptate
Cu-adevăratul nume pe toți v-a însemnat,
A voastră pomenire și negrele-ți păcate
Vor îngrozi urmașii când vor striga: Ingrat!
Și omul cu credință în marea sa durere
Și crunta nedreptate ce-adânc l-a sfâșiat,
Udând aceste rânduri în plâns de mângâiere
Va dobândi răsuflare, că eu l-am răzbunat.