Ion Creanga – Capra cu Trei Iezi

Era odată o capră care avea 3 iezi. Iedul cel mare și cu cel mijlociu dădeau prin bâț de obraznici și neascultători ce erau, dară cel mic era harnic și cuminte. Vorba aceea: „Sunt cinci degete la o mână și nu seamănă toate unul cu altul”. Într-o zi, capra cheamă toți iezii de pe afară și le zice:
– Dragii mamei copilași! Eu mă duc în pădure ca să mai aduc ceva de-a mâncării. Dar voi încuiati ușa după mine, ascultați unul de altul, și să nu cumva să deschideți până ce nu o să auziți glasul meu. Când voi veni eu, am să vă dau de știre, ca să mă cunoașteți, și am să vă cânt așa:
Trei iezi cucuieți,
Ușa mamei descuieti!
Ca mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n țâțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcâieș,
Smoc de flori
Pe subsuori.
Auzit-ați ce-am spus eu?
– Da, mămică dragă, ziseră iezii.
– Pot să am nădejde în voi?
– Să n-ai nici o grijă, mămică, apucară cu gura înainte cei mai mari. Noi suntem odată băieți, și ce-am vorbit odată, așa vorbit rămâne.
– Dacă-i așa, apoi veniți dragii mei să vă sărute mama! Dumnezeu să vă apere de cele rele, și mai rămâneți cu bine!
– Mergi sănătoasă, dragă mămică, zise cel mic, cu lacrimi în ochi, și Dumnezeu să-ți ajute ca să te întoarne cu bine și să ne aduci de mâncare.
Apoi capra iese și se duce în treaba ei. Iar iezii închid ușa după dânsa și trag bine zăvorul. Dar vorba veche: „Pereții au urechi și ferestrele ochi”. Un dușman de lup – și apoi știți voi care? – chiar cumătrul caprei, care de mult pandea vreme cu prilej ca să pape iezii, trăgea cu urechea la peretele din dosul casei, când vorbea capra cu dânșii.
„Bun! zise el în gândul său. Ia, acu mi-e timpul!.. De i-ar împinge păcatul să-mi deschidă ușa, halal să-mi fie! Știu că i-aș cârnosi și i-aș jumuli! ” Cum zice, și vine la ușa: și cum vine, și începe:
Trei iezi cucuieți,
Mamei ușa descuieti!
Ca mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n țâțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcâieș,
Smoc de flori
Pe subsuori.
– Hai! deschideți cu fugă, dragii mamei, cu fugă!
– Ia! băieți, zise cel mai mare, săriți și deschideți ușa, că vine mama cu de mâncare.
– Sărăcuțul de mine! zise cel mic. Să nu cumva să faceți pozna să deschideți, că-i vai de noi! Ăsta nu-i mămică. Eu o cunosc după glas, glasul ei nu-i așa de gros și răgușit, ci-i mai subțire și mai frumos!
Lupul, auzind aceste, se duse la un fierar și puse să-i ascută limba și dinții, pentru a-și subția glasul, și apoi, întorcându-se, începu iar:
Trei iezi cucuieți,
Mamei ușa descuieti!
Ca mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n țâțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcâieș,
Smoc de flori
Pe subsuori.
– Ei, vedeți, zise iarăși cel mare, dacă mă potrivesc eu vouă? Nu-i mămică, nu-i mămică! D-apoi cine-i dacă nu-i ea?! Că doar și eu am urechi! Mă duc să-i deschid.
– Bădică! bădică! zise iarăși cel mic. Ascultați-mă și pe mine! Poate mai de-apoi a veni cineva s-a zice:
Deschideți ușa,
Că vine mătușa!
s-atunci voi trebuie numaidecât să deschideți?
– D-apoi nu știți că mătușa-i moartă de când lupii albi și s-a făcut oale și ulcioare, sărmana?
– Apoi, da! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia, de-atunci e rău în lume, de când a ajuns coada să fie cap.. Dacă te-i potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mămică afară. Eu, unul, mă duc să deschid.
Atunci mezinul se vâră iute în horn și, sprijinit cu picioarele de prichici și cu nasul de funingine, tace ca peștele și tremură ca varga de frică. Dar frica-i din rai, sărmana! Asemene cel mijlociu, tuști! iute sub un ceaun, se-nghesuiește acolo cum poate, tace ca pământul și-i tremură carnea pe dânsul de frică, Fuga-i rușinoasă, da-i sănătoasă!.. însă cel mare se dă după ușa și – să tragă, să nu tragă? – în sfârșit, trage zăvorul.. Când iaca!.. ce să vadă? S-apoi mai are când vedea?.. căci lupului îi scăpărau ochii și-i sfârâia gâtlejul de flămând ce era. Și, nici una, nici două, haț! pe ied de gât, îi ratează capul pe loc și-l mănâncă așa de iute și cu așa poftă, de-ți părea că nici pe-o măsea n-are ce pune. Apoi se linge frumușel pe bot și începe a se învârti prin casă cu neastâmpăr, zicând:
– Nu știu, părerea m-a amăgit, ori am auzit mai multe glasuri? Dar ce Dumnezeu? Parc-au intrat în pământ.. Unde să fie, unde să fie? Se itește el pe colo, se itește pe dincolo, dar pace bună! iezii nu sunt nicăieri!
– Mă!.. că mare minune-i și asta!. dar nici acasă n-am de coasă.. ia să mai odihnesc oleacă aste bătrânețe!
Apoi se îndoaie de șale cam cu greu, și se pune pe ceaun. Și când s-a pus pe ceaun, nu știu cum s-a făcut, ori că ceaun a crăpat, ori cumătrul a strănutat.. Atunci iedul de sub chersin, să nu tacă? – îl păștea păcatul și-l mânca spinarea, sărăcuțul!
– Să-ți fie de bine, nănașule!
– A!.. ghidi! ghidi! ghiduș ce ești! Aici mi-ai fost? Ia vino-ncoace la nănașelul, să te pupe el!
Apoi ridică ceaunul binișor, înșfacă iedul de urechi și-l flocoiește și-l jumulește și pe acela de-i merg petecele!.. Vorba ceea: „Ca toată pasărea pe limba ei piere”.
Pe urmă se mai învârte cât se mai învârte prin casă, doar o mai găsi ceva, dar nu găsește nimic, căci iedul cel cuminte tăcea molcom în horn, cum tace peștele în borș la foc. Dacă vede lupul și vede că nu mai găsește nimic, își pune în gând una: așază cele două capete cu dinții rânjiți în ferești, de ți se părea că râdeau, pe urmă unge toți pereții cu sânge, ca să facă și mai mult în ciuda caprei, s-apoi iese și-și caută de drum. Cum a ieșit dușmanul din casă, iedul cel mic se dă iute jos din horn și încuie ușa bine. Apoi începe a se scărpina de cap și a plânge cu amar după frățiorii săi.
– Drăguții mei frățiori! De nu s-ar fi înduplecat, lupul nu i-ar fi mâncat! Și biata mama nu știe de asta mare urgie ce-a venit pe capul ei! Și bocește el și bocește până îl apucă leșin! Dar ce era să le facă? Vina nu era a lui, și ce-au căutat pe nas le-a dat.
Când jelea el așa, iaca și capra venea cât putea, încărcată cu de-a mâncării și gâfâind. Și cum venea, cât de colo vede cele două capete, cu dinții rânjiți, în ferești.
– Dragii mămicuței, dragi! Cum așteaptă ei cu bucurie și-mi râd înainte când mă văd! Băieții mamei, băieți, Frumușei și cucuieți! Bucuria caprei nu era proastă. Dar când s-apropie bine, ce să vadă?
Un fior rece ca gheața îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul, și ochii i se păinjinesc. Și ce era nu era a bine!.. Ea însă tot merge pan’ la ușa, cum poate, crezând că părerea o înșală.. și cum ajunge, și începe:
Trei iezi cucuieți,
Mamei ușa descuieti!
Ca mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n țâțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcâieș,
Smoc de flori
Pe subsuori.
Atunci iedul mezin – care acum era și cel dintâi și cel de pe urmă – sare iute și-i deschide ușa. Apoi s-aruncă în brațele mane-sa și cu lacrimi de sânge începe a-i spune:
– Mămică, mămică, uite ce am pățit noi. Mare foc și potop au căzut pe capul nostru!
Capra atunci, holbând ochii lung prin casă, o cuprinde spaima și rămâne încremenită!.. Dar mai pe urmă, îmbărbătându-se, și-a mai venit puțin în fire s-a întrebat:
– Da’ ce-a fost aici, copile?
– Ce să fie, mămică? Ia, cum te-ai dus d-ta de-acasă, n-a trecut tocmai mult și iaca cineva s-aude bătând la ușa și spunând:
Trei iezi cucuieți,
Mamei ușa descuieti!
Ca mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n țâțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcâieș,
Smoc de flori
Pe subsuori.
– Și frate-meu cel mare, nătâng și neastâmpărat cum îl știi, fugă la ușa să deschidă.
– S-atunci?..
– Atunci, eu m-am vârât iute în horn, și frate-meu cel mijlociu sub chersin, iar cel mare, după cum îți spun, se dă cu nepăsare după ușa și trage zăvorul!..
– S-atunci?..
– Atunci, grozăvie mare! Nănașul nostru și prietenul d-tale, cumătrul lup, se și arată în prag!
– Cine? Cumătrul meu? El? Care s-a jurat pe părul său că nu mi-a speria copilașii niciodată?
– Apoi da, mama! Cum vezi, i-a umplut de sparieti!
– Ei las’ că l-oi învăța eu! Dacă mă vede că-s o văduvă sărmană, și c-o casă de copii, apoi trebuie să-și bată joc de casa mea? și pe voi să vă puie la pastramă? Nici o faptă fără plată.. Ticălosul și mângositul! încă se rânjea la mine câteodată și-mi făcea cu măseaua.. Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el, n-am sărit peste garduri niciodată de când sunt. Ei, taci, cumătre, că te-oi dobzala eu! Cu mine ți-ai pus boii în plug? Apoi, ține minte că ai să-i scoți fără coarne!
– Of, mămică, of! Mai bine taci și lasă-l în plata lui Dumnezeu! Că știi că este o vorbă:”Nici pe dracul să-l vezi, da’ nici cruce să-ți faci! „
– Ba nu, dragul mamei! „Ca până la Dumnezeu, sfinții îți iau sufletul. ” S-apoi ține tu minte, copile, ce-ți spun eu: că de i-a mai da lui nasul să mai miroase pe-aici, apoi las’!.. Numai tu, să nu cumva să te răsuflii cuiva, ca să prindă el de veste. Și de-atunci caută și ea vreme cu prilej ca să facă pe obraz cumătrusău. Se pune ea pe gânduri și stă în cumpene, cum să dreagă și ce să-i facă?
„Aha! ia, acu i-am găsit leacul, zise ea în gândul său. Taci! Că i-oi face eu cumătrului una de și-o mușca labele! „
Aproape de casa ei era o groapă adâncă, acolo-i nădejdea caprei.
– La cada cu dubala, cumătre lup, că nu-i de chip!.. Ia, de-acu să începe fapta: Hai la treabă, cumătrită, că lupul ți-a dat de lucru! Și așa zicând, pune poalele-n brâu, își suflecă mânecile, ațâță focul și s-apucă de făcut bucate. Face ea sarmale, face plăcinte, face ghivenci, face pască cu smântână și cu ouă și fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jăratic și cu lemne putregaioase, ca să ardă focul mocnit. După asta așază o leașă de nuiele numai întinată și niște frunzari peste dânsa; peste frunzari toarnă țărnă și peste țărnă așterne o rogojină. Apoi face un scaun de ceară anume pentru lup. Pe urmă lasă bucatele la foc să fiarbă și se duce prin pădure să caute pe cumătrul său și să-l poftească la praznic. Merge ea cât merge prin codru, până ce dă de-o prăpastie grozavă și întunecoasă și pe-o tihăraie dă cu crucea peste lup.
– Bună vremea, cumătre! Da’ ce vânt te-a abătut pe-aici?
– Bună să-ți fie inima, cumătre, cum ți-i căutătura.. apoi da, nu știi d-ta că nevoia te duce pe unde nu ți-i voia? Ia, nu știu cine-a fost pe la mine acasă în lipsa mea, că știu că mi-a făcut-o bună!
– Ca ce fel, cumătrită dragă?
– Ia, a găsit iezii singurei, i-a ucis și i-a cârmpotit, de le-am plâns de milă! Numai văduvă să nu mai fie cineva!
– Da’ nu mai spune, cumătră!
– Apoi de-acum, ori să spun, ori să nu mai spun, că totuna mi-e. Ei, mititeii, s-au dus către Domnul, și datoria ne face să le căutăm de suflet. De aceea am făcut și eu un praznic, după puterea mea, și am găsit de cuviință să te poftesc și pe d-ta, cumătre la masă, ca să mă mai mângâi..
– Bucuros, dragă cumătră, dar mai bucuros eram când m-ai fi chemat la nuntă.
– Te cred, cumătre, d-apoi, da, nu-i cum vrem noi, ci-i cum vrea Cel de sus.
Apoi capra pornește înainte plângând, și lupul după dânsa, prefăcându-se că plânge.
– Doamne, cumătre, Doamne! zise capra suspinând. De ce ți-e mai drag în lume tocmai de-aceea n-ai parte..
– Apoi da, cumătră, când ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi. Nu-ți face și d-ta atâta inimă rea, că odată avem să mergem cu toții acolo.
– Așa este, cumătre, nu-i vorba. Dar sărmanii găgălici, de cruzi s-au mai dus!
– Apoi da, cumătră, se vede că și lui Dumnezeu îi plac tot puișori de cei mai tineri.
– Apoi, dacă i-ar fi luat Dumnezeu, ce ți-ar fi? D-apoi așa?..
– Doamne, cumătră, Doamne! Oi face și eu ca prostul.. Oare nu cumva nenea Martin a dat raită pe la d-ta pe-acasă? Că mi-aduc aminte că acu ca l-am întâlnit odată prin zmeuriș, și mi-a spus că dacă-ai vrea d-ta să-i dai un băiat, să-l învețe cojocăria. Și din vorbă-n vorbă, din una în alta, ajung până acasă la cumătră!
– Ia poftim, cumătre, zise ea luând scaunul și punându-l deasupra gropii cu pricina, șezi colea și să te ospătezi oleacă din ceea ce ne-a dat Dumnezeu!
Răstoarnă apoi sarmalele în strachină și i le pune dinainte lupului. Atunci lupul nostru începe a mânca lacom și gogâlt, gogâlt, gogâlt, îi mergeau sarmalele întregi pe gât.
– Dumnezeu să ierte pe cei răposați, cumătră, că bune sarmale ai mai făcut!
Și cum ospăta el așa, buf! cade fără sine în groapa cu jăratic, căci scaunul de ceară s-a topit, și leașa de pe groapă nu era bine sprijinită: nici mai bine, nici mai rău, ca pentru cumătru.
– Ei, ei! Acum scoate, lupe, ce-ai mâncat! Cu capra ți-ai pus în card? Capra ți-a venit de hac!
– Văleu, cumătră, tălpile mele! Mă rog, scoate-mă, că-mi arde inima-n mine!
– Ba nu, cumătre, că așa mi-a ars și mie inima după iezisorii mei! Lui Dumnezeu îi plac pui de cei mai tineri, mie însă-mi plac și de-iști mai bătrâni, numai să fie bine fripți, știi, cole, să treacă focul printr-înșii.
– Cumătră, mă pârlesc, ard de tot, mor, nu mă lăsa!
– Arzi, cumătre, mori, că nici viu nu ești bun! De-abia i-a mai trece băiețelului istuia de speriat, că mult păr îmi trebuia de la tine ca să-l afum! Ți-aduci aminte, dihănie răutăcioasă și spurcată, când mi te-ai jurat pe părul tău? Și bine mi-ai mâncat iezisorii!
– Mă ustură inima-n mine, cumătră! mă rog, scoate-mă și nu-ți mai face atâta osândă cu mine!
– Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură, că bine-o mai plesnisi dinioare cu cuvinte din scriptură!
După aceasta, capra și cu iedul au luat o căpiță de fân s-au aruncat-o peste dânsul, în groapă, ca să se mai potolească focul. Apoi, la urmă urmelor, năpădiră asupra lui și-i mai trântiră în cap cu bolovani și cu ce-au apucat, până l-omorâră de tot. Și așa s-a păgubit sărmana capră și de cei doi iezi, da’ și de cumătru-său lupul păgubașă a rămas, și păgubașă să fie!
Și auzind caprele din vecinătate de una ca aceasta, tare le-a mai părut bine! Și s-au adunat cu toatele la priveghi și unde nu s-au așternut pe mâncare și pe băute, veselindu-se împreună..
Și eram și eu acolo de față, și-ndată după aceea am încălecat iute pe-o șa s-am venit de v-am spus povestea așa, s-am mai încălecat pe-o roată și v-am spus jitia toată; și unde n-am mai încălecat și pe-o căpșună și v-am spus, oameni buni, o mare și gogonată minciună