Satul pustiu ca o rămășiță de la început
se scarpină-n cap cu lumini junghiate;
amiezile se culcă prin bozii, gardul e slut,
toate lucrurile de astăzi, le vom trăi pe jumătate.
Se târâie șopârlele prin praf; burta de aramă
a pietrelor, se umple cu căldură lichidă;
buruienile își ling bubele, nervii se destramă –
pentru fiecare câine plecat, fiecare ochi o să se închidă.
E-o scârbă de viață apăsătoare în curtea oricui;
Neliniștea scămoșată își urcă rimele-n carne;
alături de singurătatea animală a cui
cuvinte cenușii se anunță ca un taur cu coarne?
Femeile umblă numai seara. Ascunse ne-au stat,
de oboseala țâțelor. Parcă ne vin de la sapă.
Au fețele galbene, au gâturile unse, mersu-ncărcat
de spurcăciunea pământului cu noroi, de solitudinea
bălților cu apă.
Niciodată cărămida crăpată a picioarelor tari
n-a huruit în adâncuri atât de intens.
Cârciumile sunt goale de o lună; numai copii murdari
se mai uită, cu capetele pe sub porți, la zeama soarelui
fără sens.
Câțiva au răgușit ca niște cartușe ce se sparg de zăplaz.
Casele stau împotmolite în clisa uscată
și se uită prin ferestre, dacă pot să mai aibă răgaz,
la sufletul oamenilor sau… la viața cealaltă.
Sensul versurilor
Piesa descrie un sat aflat în declin, marcat de sărăcie, singurătate și o atmosferă apăsătoare. Oamenii sunt obosiți și resemnați, iar speranța pare să fi dispărut.