A crea și a munci nu-s frați, deși cam par.
Eu, vezi, muncesc și nu… Cel mai bogat hambar
e-al meu și-i gol și-i trist. Bizară sărăcie,
(Străin de propriu frate e fratele cel geamăn)
în care tot ce nu e a greu belșug adie.
Că nu-s pe bune-avuturi la fel fără seamăn.
Și-nsămânțări cu fluturi, dar nu-n ăst univers,
mi-aud în urmă timpul, iar înainte graba.
Nici pe-mpăratul împăraților ce am și n-aș mai da.
Pământul vi-i zadarnic, strădania degeaba.
Această simplitate, acest echivoc, această za
(un sine se-nvârtește – fantastic leagăn – apa)
mă apără de muște. Ca-ntre atunci și-acu.
Ca între două spițe vecine-n veșnic mers
ca nedumerirea pe un chip ce nu-i și fu.
La ce te uiți? E ziuă. Cuvintele s-au șters
cum se topesc troienii, cum se destramă-o haină.
Le poți citi doar noaptea. La noapte-s eu pe drum.
La noapte vine altă neliniște ori taină,
cu umbletul mai tânăr, cu sânii mai de fum –
ca între alb și negru, ca între-atunci și-acu.
M-am resemnat să dăinui. Eu, vezi, muncesc și nu…
Sensul versurilor
Piesa explorează disonanța dintre muncă și rezultate, descriind o stare de sărăcie paradoxală în ciuda eforturilor depuse. Vorbește despre resemnare în fața unei realități dificile și despre căutarea unui sens dincolo de aparențe.
