Orașul acela a fost poate sat;
Nu-i nici frumoasă lumea, nu-i nici urâtă;
Ce am început? Ce am terminat?
Câtă pâclă străbătui? Mai este câtă?.
Pământu-acela a fost poate apă
Aeru-acela a fost poate foc;
Rătăcire din care și-acuma se-adapă
Un fel de zbor straniu, din loc în loc.
Orice-i mult prea mic, s-a născut să nu țină
(Muntele, marea – pisoi de pripas)
De frig și-ntuneric, nici o lumină.
Poate că-absența e tot ce mi-a rămas.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de incertitudine și dezorientare. Naratorul se simte pierdut, întrebându-se despre sensul existenței și confruntându-se cu absența și întunericul. Tot ce-i mic e sortit pieirii, iar absența devine un element definitoriu.