Codrule, băiatule,
Frumos ești, voinicule,
Când îți dau lăstarele,
Când or pica brumele
Ți-ngălbenesc frunzele,
Mie-mi albesc tâmplele,
Mă lasă puterile,
Nu-ți mai bat potecile.
Codrule cu iarbă multă
Și cu păsări care-ți cântă,
În tine-am copilărit,
Tot în tine am iubit
Când întâlnii pe neica
Cu ochi negri ca mura
La umbra ta ne-ntâlneam
Și de dragoste vorbeam.
Intram, codrule, în tine,
Nu știa nimeni de mine,
Nu știa lumea din sat
Că m-am dus cu cin’ mi-e drag,
Mă duceam s-adun surcele
Ca să fac focul cu ele,
Luam două, trei surcele,
Vai de păcatele mele!.
Încercam să-mi aprind focul
N-ardeau, bată-le norocul,
Erau verzi și subțirele
Nu făceam nimic cu ele,
Le-aruncam pe bătătură
Și dam fuga în grădină
S-adun câte-o bolbotină
Să nu-mi bage maica vină.
Refren:
Tinerețe, nu pleca,
Nu mă da din mâna ta
Că mă ia bătrânețea!
Sensul versurilor
Cântecul exprimă nostalgia pentru tinerețe și dragostea inocentă trăită în sânul naturii. Codrul devine martorul și complicele iubirii, iar amintirile se împletesc cu regretul trecerii timpului.