Foaie verde viorea,
Aseară pe vreme rea
Când tuna și fulgera
Și ploaia mărunt cădea,
Of, neică, ce dor cumplit
Pentru tine m-a găsit!
Și nu vine puișorul
Ca să-mi liniștească dorul.
Dacă bine seama luam
Frumos puișor aveam,
Mi-l țineam în colivie
Cânta seara numai mie,
Dar de la o vreme-ncoace
Văz puișorul că-mi tace,
Și daica îi duce dorul,
Iar el îi dă cu piciorul.
Vino, puișor, băiete!
Ce faci pe lelea s-aștepte?
De ți-am dat vreo supărare,
Te rog, pune-o la uitare!
Nu știu ce te-a-nstrăinat
Pe mine de m-ai uitat,
Mă mir, neică, ce câștigi
Dragostea noastră de-o strici.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorul profund și suferința unei femei părăsite de iubitul ei, numit metaforic "puișor". Ea își amintește de momentele frumoase și se întreabă de ce acesta s-a îndepărtat, implorându-l să se întoarcă.