Când chipul tău în fața mea apare,
Pot să-ți îndur mânia cât de grea,
Fiindcă bucuria cea mai mare
E bucuria că te pot vedea.
De-aș ști că-n frământarea ce-l doboară
Înfrântul suflet merge spre prăpăd,
Cât timp nădejdea lui n-are să moară
Rămân cu bucuria că te văd.
Că te răsfrângi în mine ca-n oglindă
Și că te port cum racla poartă-un sfânt
Și că din tot ce-n suflet se perindă
Rămâne viu doar chipul tău răsfrânt.
Vorbește deci, sau poți rămâne mută.
Iubește sau urăște huma mea,
Căci marmura ta albă, ne-ntrecută,
O pot vedea! mereu o pot vedea!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o iubire profundă și necondiționată, în care prezența persoanei iubite aduce bucurie chiar și în fața greutăților. Eul liric își găsește sensul și identitatea în reflectarea chipului iubit, fiind dispus la orice sacrificiu pentru a menține această conexiune.