Ades mi-aduc aminte, iubito, că stăteam
În cețele gălbui de toamnă, în odaie
Să despletesc reci chipuri pe aburitul geam
Din linii frânte, fine ca firele de paie.
Acuma, când trecutul l-aud ca un refren
Și-n gânduri mi se-nfige ca-ntr-un oștean o schije,
Figura ta, iubito, o văd ca pe-un desen
Ce-l însemnai odată copil, cu sârg și grije.
Cum aș privi în lumea de-afară liniștit
Prin chipu-ți cu reflexe de solzi ușori de mică!
Dar geamul iar se face în minte-mi aburit
Și nu mai văd nimica, și nu mai știu nimica.
Sensul versurilor
Piesa exprimă nostalgia și dorul față de o iubire trecută, evocând amintiri filtrate prin melancolia toamnei. Persoana își amintește de momentele petrecute alături de persoana iubită, dar realitatea prezentă este una de pierdere și confuzie.