Nu mă cunosc decât atunci când plâng
Ștergându-mi lacrimile pe furiș
Și încercând cu greu să te ascult
De parcă-mi șade inima pieziș
De teamă că mă-ndepărtez prea mult.
Suntem ca malurile unui râu
Pe care apa veșnic le desparte
Și le unește strâns fără să vrea,
Copiii dau cu pietre din fiecare parte
Și pietrele alunecă în ea.
Când va seca izvorul va fi un prund întins
Cu păsări ce se scaldă în nisip
Și se izbesc în lespezile calde,
Ne vom schimba la suflet și la chip
Și ne vom depărta ca să se scalde.
Din tot ce-a fost au să rămână plopii
Pe marginile drumului pustiu
Cu frunza care tremură-așteptând,
Fără să știe că e prea târziu,
Fără să știe ce și până când.
Sensul versurilor
Piesa vorbește despre inevitabila distanțare dintre oameni, comparată cu malurile unui râu sau cu secarea unui izvor. Chiar și după ce legăturile se destramă, amintirile persistă, simbolizate de plopii de pe marginea drumului, martori tăcuți ai trecutului.