Cine are piept se poartă,
Focuri și dureri de moarte
Și se fie odihnit,
Suferind cu mulțumită
Așa patimă cumplită
Făr’ de-a s’arăta mâhnit?
Numai eu mă ved în stare
Să mă ard fără ‘ntristare
Și râzând să mă topesc,
Numerând drept datorie
A muri cu bucurie
Pentru ceea ce iubesc!
Mulți gândesc că despărțire
N’am din cei fără simțire;
Petră-mi zic că sunt și fer!
Văzând ast-fel de răbdare,
Făr’ d’ave asemănare,
Și se miră cum nu pier!
Și măcar că au dreptate,
De urmări așa ciudate
Toți de obște-a se mira,
Să am moarte drept plăcere
Și să sufer cu tăcere,
Făr’ de-a nu mă supăra.
Dar greșesc, căci n’au știință,
Că cu pohtă și voință
A răbda este dator
Cine-o ști să te ‘nțeleagă,
Și-o mucenicie ‘ntreagă,
Nu ca un nesimțitor.
De aceea cu ‘ntregime
De simțiri, nu cu prostime,
Câtă ești înțelegând,
Și-al meu suflet te iubește,
Și de voie se trudește
Și se bucură arzând.
Dar mă rog, și tu ‘nțelege
Că la pieptul meu e lege
Pentru tine a ofta,
Și-a răbda dureri și chinuri,
Patimi, focuri și suspinuri
Și a nu se văita!
Și rămâi încredințată
Că și de-oi muri vr’o dată,
Tot acela fiind eu;
Și în iad și fie unde
Voi striga făr’ de-a ascunde,
Că tu ești amorul meu!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o iubire profundă și devotată, însoțită de suferință și sacrificiu. Vorbitorul își declară dragostea eternă, chiar și în fața morții și a chinurilor, considerând suferința o formă de bucurie pentru persoana iubită.