Pe drumul lung mergeam mereu,
Părea de-acum atât de greu,
Dar, totuși, eu mă tot gândeam
De ce atât de vag iubeam?.
Căci deodată începea
Să-mi bată iute inima,
Dar mai apoi era tăcere
Pierdeam, deci, orice mângâiere..
De-i vina mea,
Ori vina sorții?
Cei vii cu vii,
Eu cu morții.
Mă-nnec greu în vicisitudini,
Pierzându-mă în platitudini,
Cred că nu are rost să sper,
Căci tot ce-a fost cândva e efemer!.
De-ai fi venit ori nu, n-aveai probleme
Nu-ți băteai capul prea mult, cu dileme
Vedeai însă că cerul nu-i senin,
Nu întrebai pe nimeni,
De ce nu mai vin..
Nu cred că pot, să te mai uit vreodat’
Adese ori sunt ruinat,
De grele ploi și vânturi tari,
Oameni prea cruzi, oameni amari.
Și ale tale buze dulci le-aș săruta,
M-aș pierde veșnic în privirea ta,
De tu ai vrea!.. de m-ai lăsa!
De lângă tine nu aș mai pleca!.
Ah!.. ce vremuri, ce suspine,
Și-n fața timpului ce vine
Spun doar că am simțit ceva!
De mai simt încă, știe numai luna
Și lumina sa..
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul și nostalgia față de o iubire pierdută. Naratorul reflectă asupra efemerității sentimentelor și a impactului durerii asupra sufletului său, dorindu-și să se întoarcă la momentele de intimitate și afecțiune.