Îmi vâjâie-n minte imagini șuvoi:
Coline, poteci de pădure..
Din haos de gânduri se-ncheagă apoi
Priveliști cu limpezi conture.
E Godesberg, micul oraș cu alei,
Ce-n minte îmi răsare.
Că stau, ca pe vremuri, la umbră sub tei,
La cârciuma veche, îmi pare.
Uscat mi-e gâtlejul de parcă-ar fi plin
De soarele care apune.
Hangiu, măi hangiu! Dă-mi o sticlă de vin
Din buțile tale mai bune!.
În inimă, parcă, mi-a și coborât
Gălbuia licoare divină
Și arșița-n drumu-i mi-o stinge în gât
Și setea cumplită mi-alină.
Hangiu, încă-o sticlă! Că prea o băui
Pe-aceasta cu nepăsare.
O, vinul meu nobil cu licăr gălbui,
Adânc pocăit cer iertare!.
Priveam spre Stânca Dragonului, sus..
Romantic scăldată-n lumină,
În Rin se-oglindea în roșietic apus,
Cetatea căzută-n ruină.
Cânta podgoreanul departe, în vii,
Zburdau cintezoii pe-afară..
De-aceea băutu-l-am fără-a gândi
Tot vinul de soi, prima oară.
Acum însă nasul mi-l vâr în pahar
Și vinu-l privesc cu iubire,
Pe urmă-l înghit cu poftă. Dar
Îl sorb și fără privire.
Beau vinul.. Deodată – ce lucru ciudat! –
Că nu-s unul singur, îmi pare:
S-ar zice, de-un altul că sunt strâns legat,
De-un biet amărât oarecare.
Arată bolnav și e frânt de mijloc,
Sfrijit și palid de moarte.
Amar mă privește-n bătaie de joc –
Și asta mă supără foarte.
Susține golanul că suntem la fel,
Că-am fi chiar aceeași ființă,
Că el e în mine și eu sunt în el,
Scurmați de o grea suferință.
N-am sta într-o crâșmă din Godesberg, ci
Într-un pat, bolind împreună,
Bolnavi, și departe-n Paris cică-am fi –
Băiete, mă minți! E-o minciună!.
Mă minți! Căci eu sunt sănătos și arăt
Ca mărul în plină-nflorire.
Sunt rumen, puternic – și, când mă îmbăt,
E rău să mă scoateți din fire!.
„Ești prost!” îmi răspunde el oftând din greu.
Mânia răbdarea mi-o curmă
Și cu blestematul de celălalt „eu”
Mă-ncaier în cele din urmă.
Dar fiece ghiont, în loc să-l dau lui,
În mine lovește amarnic
Și-mi lasă cucui după cucui,
Iar eu mă lupt zadarnic.
Această nefastă bătaie-a făcut
Să-mi simt iar gâtlejul ca-n clește.
Crâșmarului vrui să-i mai cer de băut –
Dar vorba în gât mi se-oprește.
Îmi pierd cunoștința și-aud ca prin vis
Că-i vorba să-mi pună comprese,
Să iau picături îmi este prescris,
O lingură plină-ntre mese.
Sensul versurilor
Un bărbat își amintește cu nostalgie de vremuri mai bune într-o cârciumă, dar realizează că este bolnav și că amintirile sale sunt poate doar iluzii. Confuzia și lupta interioară sunt accentuate de boală și de vin.
