Din picuri de venin făcui otrava
Și vindecai cu ea inima mea
Am smuls bucăți din suflet și le-am pus pe tavă
Și poate uneori am spus ce nu trebuia.
Am strâns sub pleoape chei nenumărate
Cu care am deschis când am putut
Porți către alte uși mai încuiate
Ce le-am închis zdrobite de trecut.
Vorbeam mereu cu vocea mea-n oglindă
Iar ea tăcea privindu-mă în ochi
Și îmi zicea fără să se distingă
Eu voi pleca când tu ai să te întorci.
Pe-atunci timpul era doar o fereastră
Sorbea din anii mei când erau reci
Și eu priveam, treceam prin el cu grabă
În seara fiecărei dimineți.
Și m-am întors fără să plec vreodată
Atunci când am plecat să mă întorc
Am fost plecat mereu și niciodată
Și am aprins tot cerul dintr-un foc.
Când luna atipea mai adormită
Eu învățam atunci să mă trezesc
Ca să visez mai mult decât o clipă
Visul pe care îl urmăresc
Sensul versurilor
Piesa explorează procesul de vindecare emoțională prin transformarea experiențelor negative în forță. Vorbește despre confruntarea cu trecutul, acceptarea de sine și găsirea unui nou început prin introspecție și visare.