Am pierdut, câteodată prea mult,
Regăsind, altădată puțin.
Este lumea, c-un tragic balans,
Într-a crede, și-a nu crede în destin.
Ce-i iubirea,
Nu știm sau chiar știm;
Invizibilă, cifra cu doi,
Când sunt plopii în suflet impari
Și impari, suntem iată și noi.
Da, așa e viața și veșnic noi iubim,
Altfel n-am trăi,
Prin continentul iubirii să nu fim
Călători într-o zi.
Să iubim,
Să iubim,
Să iubim.
Altfel viața ne trage la sorți;
Cât pe lume mai sunt oameni buni,
Cât mai sunt, oameni buni pe la porți.
Da, așa e viața și veșnic noi iubim,
Altfel n-am trăi,
Prin continentul iubirii să nu fim
Călători într-o zi.
Mai romantici,
(În seara de mai)
Fericiti ca un sincer cuvânt,
Să iubim cu tot cerul din noi
Cât nu e (cât nu e), prea târziu (prea târziu), pe Pământ.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra naturii duale a vieții, cu pierderi și regăsiri, și asupra importanței iubirii ca element esențial al existenței umane. Subliniază necesitatea de a iubi intens cât încă mai este timp, într-o lume guvernată de destin și incertitudine.