Grigore Alexandrescu – Trecutul la Mănăstirea Dealului

Trecutul la Mănăstirea Dealului.
Precum o sentinela, pe dealul depărtat
Domnește mănăstirea; și zidul-i cel înalt
Se-ntinde împrejuru-i, pustiu și învechit,
De iederă bătrână, de mușchi acoperit.
Acolo au odihnă, locaș adânc, tăcut,
Eroi ce mai-nainte mult zgomot au făcut.
Un cap îi prezidează și dacă s-o-ntâmpla,
Cu vreme, România s-ardice fruntea sa,
P-a Dâmboviței vale ostiri de s-or ivi,
Ai luptelor cumplite părtași ei vor mai fi.
Eu în copilărie iubeam să mă opresc
Pe dealul mănăstirii, și-n vale să privesc
Mărețul turn, trist martor al nostru trist apus,
S-a cărui origină în veacuri s-a răpus
Turnul din care-odată bărbații renumiți
Vedeau române taberi pe câmpii nemărginiți
În preajma-i e cetatea! ai ei locuitori
Ruina-i azi cu fală arată la călători,
Precum atâți nevrednici, trăind în moliciuni,
Se laudă cu mari fapte făcute de străbuni.
Dar pentru ce orașul atât de strălucit
Acum între orașe e cel mai umilit?
Ce voie preaînaltă, ce lege porunci
Căderea deopotrivă cu înălțare-a fi?
E o fatală soartă? sau pe acest pământ
Lasă urmele sale blestemul unui sfânt
Dacă însă o țară, un neam ar fi dator,
Când au greșit despoții, nelegiuirea lor
A o plăti, atuncea orașul osândit
Și numele-i din lume de mult ar fi pierit.
Căci mii de glasuri stinse de-al tiraniei fier,
În strigări dureroase s-au înălțat la cer;
Căci ploi ce în torente de veacuri s-au vărsat
Sângele după pietre încă nu l-au spălat.
Oricum va fi, mi-e scumpă cetatea ce-a domnit;
O iubesc, căci e tristă și căci a suferit:
Și precum anticarul, la patima-i supus,
Culege vechea-aramă ce nu mai are curs,
Așa în a mea râvnă, pe locul părintesc,
Fiu al astor ruine, țărâna lor slăvesc.
Încă mi-aduc aminte de groaza ce simțeam.
Când la apusul zilei scheletul lor priveam.
“P-aici, ziceau bătrânii, o boltă arătând,
Intra tânăra doamnă, frumoasă și fugind
De cetele tartare, când ele-acest palat,
Lipsind ostirea noastră, în treacat au prădat.
Peștera, ce se-ntinde departe sub pământ,
Prin drumuri rătăcite în loc necunoscut
Își are răsuflarea: în sânul ei găsești
Averi nenumărate, comorile domnești;
În preajma-le ard focuri, căci ele se păzesc
De iesme, tauri negri, ce iadul locuiesc;
Și când vrun om aproape a merge-a cutezat,
El la lumina zilei nu s-a mai arătat. ”.
Astfel ziceau, și vremea un pas a mai făcut,
Și chiar acele iesme azilul s-au pierdut!
Tot e tăcut și jalnic: însă așa cum ești
Singură porți povara măririi românești,
Târgoviște căzută! poetul întristat
Colore variate în sânu-ți a aflat,
Războinicul modeluri; și, dac-am asculta
Ceea ce în favoru-ți reclamă slava ta,
A vitejilor umbră d-am ști să o cinstim,
Vrednici de libertate noi am putea să fim.
Am afla de la dânșii ce jertfe trebuiesc,
Prin câta energie nații se mântuiesc.
A! facă providența ca-naltul sentiment,
Ce-nchină vitejiei mărețul monument,
Ce-alege pe-nălțime al nemuririi loc,
Să fie nouă cârma, coloana cea de foc,
Coloana ce odată din țara de exil
Pe calea mântuirii ducea pe Istrail!.