Sărutare! locuri triste, ce plângând am părăsit,
Și pe care cu plăcere acum iarăși v-am găsit;
Sărutare, copaci tineri, ce prin grija mea creșteați,
Ce în vârsta mea de aur cu verzi frunze mă umbreați!
La a mea tristă plecare v-am lăsat îngălbeniți,
Și acum vă aflu iarăși fragezi, tineri, înfloriți.
Tânăr eram c-aurora, ca zefirul de ușor,
Când subt voi cu mielușeii mă jucam încetișor.
Pe voi încă vă-nnoiește primăvara ș-un izvor,
Iar a mea viață trece! ale mele zile zbor!
Acum grijile, mâhnirea îmi gătesc al meu mormânt,
Eu voi pierde fără vreme minte, viață și cuvânt;
Eu voi însoți țărâna trupului meu trecător
Cu țărâna unui tată cărui viață sunt dator.
Sensul versurilor
Poezia exprimă sentimentul de nostalgie și melancolie al unui om care se întoarce în locurile natale după o lungă absență. El observă schimbările aduse de timp asupra sa, în contrast cu natura care se reînnoiește constant, și reflectă asupra efemerității vieții și a legăturii cu trecutul familial.