Numai mie să-mi fie destin
Să nu pot să mă-nalț peste chin?
Ce-i blestem ca la gând de festin
Să nu pot să mă bucur, să-nchin?
Oh, ce sincer gândesc să fiu bun;
În abstractul memoriei drum
Mă dezvălui, nu mint nicidecum,
Caut bine să fac și să spun.
Rugăciunea o zic din rărunchi
Spre copii, la părinți sau spre unchi
Din convingere pură de trunchi
Ce mă trag eu; purtătorul de junghi.
Îmi iubesc cei prieteni ce-mi sunt
Și copiii exilați pe pământ,
Tac sfios la dușman înjurând,
Nu urăsc nici satanic de gând.
Sunt plecat spre iubire nespus
Dar timid mă feresc de intrus.
Carapace de om nepătruns
Stau în mine, pândesc în ascuns.
Paradoxul divin mă-nspăimântă,
Gând d-omor port eu celei ce cântă;
Când mă-nchin, machiavelic de gând
Mă tortură-n ateu înjurând.
La cuvinte ce-aleg ca să spun
Stă ascunsul nespus de nebun
Ce-mi transformă bun-gândul străbun
În rușini de dorit să răzbun.
Nu-s aiurea; controlu-i perfect,
Dar nu știu ce-i destin, ce-i defect,
Cine-mi tulbură gând în infect?!
Cum se poate?.. Mă port în „deject”?!.
În dorință răzbat, reușesc,
Dar n-am timp să opresc, să spășesc;
Meditație aș face, o doresc
Și de-s Diavol.. O, doamne plătesc!.
Poate sunt doar o clonă, pierdut
De planetă demult din trecut
Cu mesaj odios nevăzut
De la spirit astral dispărut.
De-i așa să devin amuletă,
Vreau să joc să pierd tot la ruletă..
Singuratic, sărac, mă delectă
Doar să pier salvator.. de planetă.
Sensul versurilor
Piesa explorează conflictul interior dintre bine și rău, dorința de a fi bun și lupta cu gânduri întunecate. Vorbește despre un sentiment de predestinare la suferință și o căutare disperată de salvare, chiar și prin sacrificiu personal.