Pui mâna pe condei ca pe o armă;
Pui mâna pe condei ca pe-un dum-dum!
Îndeplinindu-ți propria ta karmă,
Te simți justițiarul care farmă
Lichelele de ieri și de acum!.
Pui mâna pe condei ca pe-o candoare
Din inocentul fir de brebenoc,
Și deslușești în sine-ți că răsare
O tihnă-afectiv-mântuitoare
Și simți cum nervii ți-i aduni la loc.
Pui mâna pe condei ca pe-o cravașă,
Anume-n cioflingari să o pleznești:
În urma lor abjectă și trufașă,
Amirosind fetid a bulibașă
Care-ți insultă semenii onești.
Pui mâna pe condei părându-ți rază
Purceasă-n univers, ca un lăstun
Și simți cum împăcarea se așază
În zodia-ți trecută de amiază.
Peregrinând spre un eon mai bun.
Pui mâna pe condei ca pe-o salvare
Chitind să-ți faci dintr-însul buzdugan:
Să tragi cu el în șișca aia care
Borăște scârnăvii peste altare
Îngrețoșând miracolul uman!.
Pui mâna pe condei ca pe-o făclie,
Ademenit de niscai fapte mari.
Și, privegherea iarăși te îmbie
La alt pahod spre kalokagathie,
Dar în osânda somnului dispari.
Sensul versurilor
Piesa explorează puterea scrisului ca instrument de justiție, transformare personală și luptă împotriva nedreptății. Metaforele bogate ilustrează modul în care scrisul poate fi atât o armă, cât și o sursă de vindecare și inspirație.