Am revăzut moșia iar în floare,
Blagoslovitul grâu prăjit de soare.
Ca și-altădată-ntinde pe câmpie
O nesfârșită pânză aurie,
Și numai ici și colo mici șuvițe
De flori îmbălsămate și pestrițe:
Iar printre ele țanțoșii, făloșii
Maci roșii.
Ca marea dup-o groaznică furtună,
Așa părea azi câmpul potolit,
Că nimeni n-ar avea temei de bănuit
Că și p-aici, năpraznică, nebună,
Deslănțuitu-s-a revolta celor mici,
De-au tremurat palate uriașe
Și s-au simțit mai mici, mai nevoiașe,
Ca niște mușuroaie de furnici!..
Cine-ar ghici că un vulcan a fost aici?..
Ca și odinioară, subt arșița de vară,
Țăranul strânge snopii belșugului străin:
Și-i calm, și-i harnic, bietul.. Ce vită de povară!
Dă zece înainte chiar boului blajin..
Ca și odinioară, el jalea doar și-o plânge
Cosind, în resemnatul și blândul doinei viers..
Dar, — rătăciți în snopul ce mâna-i aspră strânge —
Văd câțiva maci.. și-mi pare că-s petele de sânge
Ce încă nu s-au șters!
Sensul versurilor
Piesa descrie o imagine idilică a câmpiei, dar subliniază și greutățile țăranului. Amintirea revoltei și a suferinței persistă, sugerând că trecutul nu poate fi complet șters.