N-am bănuit că-n grota vieții
voi poposi așa puțin;
Acolo, printre lighioane
de noapte, mi-a părut senin.
Trăpașii tinereții mele
s-au adăpat din vagi fântâni
iar tainele adolescenței
eu ți le-am dibuit în sâni.
Trecut-au păsări de lumină
dar le-mpușcau braconieri
convivi, ce știau al dracu’
s-azvârle mâinile din ieri.
Întâi, când aprindeam țigara
mă excitam precum un mânz,
și nu știam, prin timpul lacom,
de-i miezul nopții sau e prânz.
Am învățat să zvârl cu pietre
și bumerangul să-l arunc,
dar ținta mea nevinovată
era mereu acelaș prunc.
Sunt pradă tinereții mele
ce-a nins pe mine dintr-o stea,
de-aceea pot, la nemurire,
să te urăsc, iubita mea.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o reflecție amară asupra tinereții și a iubirii pierdute. Naratorul își amintește cu nostalgie de trecut, dar și cu regret și dezamăgire, ajungând la concluzia paradoxală că poate urî persoana iubită tocmai datorită intensității experiențelor trăite.