Dorm câmpiile-n lumină.
Peste pacea lor senină
Cade soarele-n apus.
Un convoi s-arată-n zare..
Crește-ncet pe drumul mare
Și cum vine tot mai tare
Pulberea se-nalță-n sus.
Vin țiganii!.. fără veste
Pe la porți răsar neveste,
Satul se deșteaptă-acum –
Când prin văl de praf subțire
Începură se se-nșire
Cară mici cu coviltire
Scârțâind încet pe drum.
Trec flăcăi cu urși în lanțuri.
Câinii deșteptați din șanțuri,
Latră fără să-i asmuți
Și orbi-s aruncă-n cete, –
Dar flăcăii largi în spate,
Calcă mândrii și tăcuți..
Vine-apoi pestrița gloată
Cu gospodăria toată
Caii slabi, fără frâu,
Duc merindele-n spinare
Și se țin pe lângă care,
Iar vătaful stă călare
Cu harapnicul la brâu.
Sar copii goi și strigă,
Cer la poartă mămăligă,
Babe frânte din mijloc,
Iar țigăncile cu gura
Întețesc harababura
Când îți umplu bătătura
Să-ți ghicească din ghioc.
Vin mișcând din șold alene
Cu privirile viclene
Și cu sânii arși de vânt,
De la sudul tainic unde
Soarele-ndelung pătrunde
Bronzul formelor rotunde
Stingherite de veșmânt..
S-a oprit lângă-o poiată
Un țigan răzleț de ceată, –
Ochii-i fug după găini..
Strâns își ține-acum vioara
Și cum trece ulicioara,
Fac în urma lui ca cioara
Toți copiii din vecini.
Mai încolo, pe-o mârzoagă,
Dintr-o gură de dasagă
Atârnată de oblanc,
Fără scâncet, cu sfială
Iese negru la iveală
Numai cât o portocală
Un căpșor mirat de țânc.
Lume pe la porți se-ndeasă.
Chiar și doamna preuteasă
Și-a lăsat gherghefu-n pat
Și-și păzește-n prag odaia.
Crește-n uliți hărmălaia
Când domoală trece laia
Cătră margine de sat.
Și s-au dus.. Pe câmp, pe drumuri,
Pale străvezii de fumuri
Se ridică-n depărtări.
Limpede-asfințit coboară;
Crezi că-n uriașa-i pară
Un oraș întreg, o țară
Arde dincolo de zări..
Sensul versurilor
Piesa descrie sosirea unui grup de țigani într-un sat românesc, cu toate obiceiurile și aspectele vieții lor nomade. Este o imagine pitorească a unui moment specific, surprinzând reacțiile și curiozitatea localnicilor.