Cu flori de crâng
Te-mpodobești, de tine beată,
Dar n-ai simțit tu niciodată
Că florile din plete plâng?
Sărmana fată!
Trecând pe lunci
Tu rupi o floare-mbobocită,
Și-o floare ce-i? Nu ești oprită
S-o rupi când vrei, și s-o arunci
Apoi strivită.
Și tu socoti
Că toată vorba e jurată,
Că tot ce-mi spui e spus o dată
Iubitul tău e cum sunt toți,
Și ce-i o fată?
Tu vrei să placi
Acelui ce, cuprins te-aprinde,
Când tu aprinsă-l vei cuprinde,
Tu vrei un pat de flori să-i faci?
Și el te vinde!
Și va pieri
Din veselii tăi ochi splendoarea
Te vei topi, tu-nfloritoarea,
Și aruncată-n drum vei fi
Și tu, ca floarea.
Și poate crezi
Că floare iarăși te poți face,
Că plânsetul cu vremea tace?
Dar caută în pieptul tău, să vezi
E-ntr-însul pace?
Sensul versurilor
Piesa descrie naivitatea unei tinere care se dăruiește cu totul, doar pentru a fi trădată și abandonată. Metafora florii subliniază fragilitatea și efemeritatea frumuseții și a iubirii.