George Coșbuc – Nebuna

Voi o vedeți fugind prin sat,
Cu zdrențele șiroi,
Desculță-n ger, cu ochii supți,
De cine râdeți voi?
Și după dânsa, curioși,
De ce fugiți în roi?
Ce fel de rău v-a făcut ea,
De-i faceți rău? Scuipând
În urma ei, o huiduiți
Când iese-n drum, și când
Vă vine-n prag flămândă, voi
O bateți înjurând.
Îi știți povestea ei? De-o știți,
Ce mult vă cred mișei.
Dar nu! Atunci ați fi miloși
Cu dânsa, dragii mei.
Veniți dar, vreau azi să vă spun
Povestea vieții ei.
Pe deal, în revărsat de zori,
Un bucium repetat
Dă sunet, și lătrau zăvozi;
Bărbat lângă bărbat
Ieșea din văi, suia pe culmi
Cu groful la vânat.
Sărmani iobagi! Un sat întreg
Cu silă-n codri dus,
Pe placul unui domn nebun!
Și sus și tot mai sus
Treceau, purtând în ochi grăbiți
Un cerb pe goană pus.
Și șir de șir gonaci stăteau
În umbra de copaci,
Și contele pe-un tânăr cal
Da frâu ca dus de draci,
Dar iată! Calul sub picior
A prins p-un biet gonaci!
Arama potcovită-n piept
Un larg mormânt făcu,
Au stat iobagii marmor toți,
Dar Arpad groful nu:
Zburând pe cal, privea ‘napoi
Cu râsete, huhu!
Luptându-se cu moartea, el
În pat se zvârcolea,
Și biata mă-sa! Vezi-o azi
Cum plânge-n hohot ea?
Același plâns, pe care-atunci
Sărmana îl plângea.
Sărmana! Și vă bateți joc
De traiul ei d-acum;
Dar mama voastră n-ar putea
S-ajungă oarecum
Nebună? V-ar plăcea s-o știți
De râs obștesc pe drum?
Oh, leacul! unde-i? Din pământ,
Din foc ea l-ar fi scos!
Erau săraci. Bărbatul ei,
De mult bolnăvicios,
Zăcea și el, puteai de slab,
Să-i numeri os de os.
Pe lait ficior, părinte-n pat,
Pe răni al cârpei nod,
Și-n vatră focul stins de mult
Și nu-i porumb în pod;
Trei zile, iar a patra zi
Doi morți sub un prohod!
Iar azi, când se trezește-n ea
Nelimpedele gând
Al morții lor, ce râs aflați
În plânsul ei? Urlând
Mortește, biata, iat-o iar,
De zid cu fruntea dând.
Și vezi cum face gesturi ea,
Așa precum în joc
Desmierzi copii? Cum râde ea,
Ca omul în noroc?
Apoi răsare blăstămând;
Și-i varsă gura foc.
Rusanda e, copila ei!
În ușa tinzii-n prag,
O desmierda ea nopți întregi
Ca un odor pribeag.
Ea singură i-a mai rămas
Din tot ce-avuse drag.
Privindu-și fata, îi părea
Și traiul mai domol,
Frumoasă, ca un sfânt potir
P-al schitului pristol,
Și harnică, din ceas în ceas
Umplând al casei gol.
Dar într-o zi, la casa ei
S-abate un argat:
-„Vrea domnul o cămașă-n flori
Cu portul de la sat –
Tu, Sando, cosi cea mai isteț,
Să mergi dar la palat! „
S-a dus. Dar Arpad, el fierbea
De patimi păgânești.
-„De ce-ncui ușa? Ce vrei tu?
Turbatule ce ești! „
Și capul ea și l-a zdrobit
De drugii din ferești.
A fost prea mult! Când i-au adus
Pe Sanda doi argați,
Ea n-a mai plâns, a stat ca stan,
Cu pumnii ridicați,
Cu gura plină de blăstăm,
Cu ochii înghețați.
Ești om nebun, când vrei să porți
Întreg onorul tău!
Nimic nu-i sfânt! Căci cei tari pot
Sili pe slabi la rău,
Și domnii sunt d-aceea tari,
Căci râd de Dumnezeu!
Și-aici i-a izbucnit din ochi
Plânsoarea bob de bob,
Și jos, săcată de simțiri,
Căzu ea toată sdrob.
Domn groful, domn și Dumnezeu,
Ei ambii râd de rob.
Și noi? Să râdem înjurând
Pe robi? De ce pe ei?
De ce nu domni? Giganți în drept
Și-n suflete pigmei.
Cu crucea-n mâni să-i pălmuiești
Pe domni, ca pe mișei!

Sensul versurilor

Piesa relatează povestea unei femei marginalizate, nebună din cauza pierderilor și abuzurilor suferite. Ea este victima unui sistem social injust, unde nobilii abuzează de puterea lor, lăsând în urmă suferință și disperare.

Lasă un comentariu