George Coșbuc – Legenda Rândunelei

Din zori, de cum s-aprind,
Tot cântă rândunica
Sub streșini ciripind –
Era și fată mare
Și mândră de-a cătare
Și-apoi, pe lângă toate,
Și fată de-mpărat.
Ușor se duce nume
De-un lucru bun în lume,
Dar mai ușor de-un lucru
Frumos cu-adevărat.
Și-n toată lumea vestea
I-a mers, cum merg de-acestea
Când trec din gură-n gură
Grăbit din sat în sat.
Dă roate șoimu-n zbor
Și țipă rândunica
Și n-află ajutor.
Cum vin în șir cocorii,
Venit-au pețitorii:
Ieșea din casă unul,
Iar celălalt intra.
Și ea și-a plâns durere:
– „O, dă-mă cui ți-e vrerea:
Măicuțo, dar străină
Departe nu mă da! ”
Și-n ciuda bietei fete,
Ea, vitrega, o dete
Străinilor de-acolo,
Veniți de undeva.
Cad fulgi pe câmpul gol
Și plânge-o rândunică
Pierdută dintr-un stol –
Pe-un larg adânc al mării
Spre-adâncul larg al zării
Să duc corăbii multe
Cu fata de-mpărat.
De-amar ea nu mai poate:
Inelul scump și-l scoate,
Din deget, și-l aruncă
În mare ce-o străbat.
– „Atunci, să știi tu bine,
Voi mai vorbi cu tine,
Când mi-or găsi inelul. ”
Iar mirele-a-nghețat.
La cuib venind acum,
Sfărmat găsi ea cuibul
Iar puii morți în drum –
Ea blândă se supune
Și face tot cum spune
Bărbatul ei, și-n toate
Nu-i dă nici un cuvânt
De plângere; nu-și frânge
Nici mânele, nu plânge,
Ci rabdă datul sorții.
Dar, tare-n jurământ,
E mută a ei gură:
Nici dragoste nici ură
N-arată, ci rămâne
De-a pururi un mormânt.
Prin pomi sunt lațuri mii,
Prin aer zboară șoimii,
La cuib pândesc copii –
Și iată! azi răsună
De multă voie bună
Palatul tot; cu vuiet
La rege robii vin.
Un pește-au prins în mare
Și-n el, în bună stare,
Inelul scump al doamnei.
I-l dau, de sânge plin!
Stăpânul îl privește
Și vesel se pornește
La doamnă-sa să-i spuie
Scăpat de-atâta chin.
Aripile i-au frânt,
Se zbate-acum de moarte
În țarnă, pe pământ –
– „De-acum tu nu mai plânge! ”
Și-n brațe el o strânge.
Cu mâna cea purtată
Prin sânge pe inel,
Bărbia el i-o prinde:
Dar brațele-și întinde
Cu țipet doamna-n aer,
Uitându-se la el.
Iar brațele-i deodată
În vânt încep să bată,
Mișcări părând de aripi
Cu umblet ușurel.
Și s-a-nălțat un vânt
Deodată rândunica!
E negru-al ei veșmânt,
Că-n negru se purtase
De când se măritase!
De atunci ea vesel zboară
Pe dealuri și pe lunci
Și-truna ciripește
Și-ntruna povestește
Tot ce-a făcut o viață
De jale și de munci.
Și cum fu desmierdată
De-o mână-nsângerată,
E gâtul rândunelei
Ca sângele de-atunci.