Ce prăpădiți eram, Doamne, și ce ne mai iubeam
Ca niște linguri de lemn nedesfăcute încă din trunchiul lor comun
Duceam mâncarea la gură unuia și altuia ne dăruiam
Semințe de floarea soarelui într-un cornet făcut dintr-o bucată de ziar
Stăteam la o răspântie cu un fior pe noi
O singură ființă umplea tot cerul și pământul
Șoaptele ei erau tunete, ne conțineau.
Ce prăpădiți eram, în noi se afla un copil, ne prefăceam că doarme
Băiatul ăsta este mama mea, spuneai
Uită-te la cozorocul lui, scrie pe el numele meu (l-a scris înainte de a mă naște)
Nu-i așa că scrie numele meu, oricare, numele nostru de prăpădiți
Se preface că doarme, e și el conținut, dă-i câteva semințe
Trece prin noi și crește, crede că se continuă
Și ce ne mai iubim, ne ținem strâns, ni se lipesc genele
Pe când copilul ăsta doarme în descrierea lui
Să nu vorbești așa, spuneam, fiindcă prăpăditul ăsta sunt eu, s-a spus și la radio, pe de altă parte
Și ce ne mai iubim, ce ne conținem în ființa aceea monstruoasă în vastitatea ei
Uite, îți dau tot cornetul, citește-mi știrile
Și ce s-a mai îngălbenit hârtia, ce s-au mai întunecat literele
Doamne, ce prăpădiți suntem și ce ne mai iubim
Sensul versurilor
Piesa explorează o relație profundă și complexă, marcată de iubire și de sentimentul de a fi pierduți. Naratorul reflectă asupra trecutului, asupra identității și asupra modului în care doi oameni se pot conține unul pe celălalt, chiar și în momentele dificile.