Gellu Naum – Domeniul Presimțirilor

Există vaduri uitate, niște locuri în noi și un drum care duce prin apă.
Cineva mă strigă, ar vrea să mă atragă într-acolo,
să dea cu o plantă în mine și ce vină am eu pe lumea asta cu porți de aramă?
Apoi se face liniște, cântă privighetorile.
E foarte frig și în noi sunt niște castele,
niște câmpuri cu flori albastre și galbene
și le străbatem pe caii noștri de plastic.
Înțelegeți că trăim într-o pasăre imensă care ne poartă în ea
și mergem la întâlnire, curățăm omizile de pe crengi, ne iese înainte o fată, dar nu mai poate nici ea, săraca, e ostenită, a înghițit toată pânza pe care a țesut-o așteptându-ne.
Zice: hai să ne sărutăm, să fim fericiți,
să te servesc cu lingurița de argint, să-ți dau o dulceață,
măcar de ar fi lângă sobă. Și vine King Kong, dă cu praștia, ne murdărește cămașa, ne rupe cravata,
vine pârlitul ăla de profesor cu șapte capete, ne pune note de parcă n-am ști destulă materie,
ne duce în laborator să facem experiența singurătății,
să ne jucăm cu mingea ca frații gemeni.
Noi ne uităm unul la altul, dăm din cap, vine o amărâtă de fată cu fața plină de funingine,
nu s-a mai spălat pe ochi de când cu potopul și ne urcăm în mașină (ea lângă noi), gonim pe autostradă,
acolo se aud știrile, dar nu le mai înțelegem, râdem pe furiș ca la înmormântare, ni se face și frică.
Câte nu se întâmplă în noi și le uităm acolo ca într-un ghiozdan
și fiecare crede că numai el știe lucrul acela pe care îl știu foarte bine și alții.
Dar eu am în vedere perioada fericită când locuiam în mama,
stăteam acolo, mă gândeam ce mi-o fi trebuind,
afara ploua, ea dormea goală cu mine în burtă,
se întorcea pe-o parte și pe alta, îmi descânta în somn,
cunoștea legea aceea aspră, vroia să mă apere.
Deasupra patului se legăna sora mea, luna.