Tratată convenabil atâta cât să nu treacă de frontierele unei realități cât mai normale și ale unei normalități cât mai reale, Zenobia se supune fără șovăire instinctelor ei de obiect a căror sursă poate fi găsită în legănarea formelor cu care se împodobea odinioară.
Învelit într-un cearceaf vechi și încălțat cu sandale noi, stau pe un jilț al cărui spătar aduce a ghilotină. Un băiețel mă bate cu o rămurică peste tălpi. Zenobia, de data asta sub înfățișarea unei adolescente oarecare, îmi oferă cu mâna dreaptă grăunțe dintr-un bol. La picioarele ei stă ghemuit un al doilea băiețel cu ochii larg deschiși.
Cred că m-au înjunghiat, de-asta îmi țin o mână peste rană.
În scuar, zidarii urcă scara seniorială. Un cioplitor cu o cană lipită de spate bea cu disperare dintr-un vas ovoidal. Pe lângă el trece un tânăr încălțat cu ciorapii de damă lungi și colorați. Cu brațul stâng dat peste cap, el ține amfora.
În fața lui și mai aproape, un derviș își vâră mâna stângă într-o lampă pe când cu degetul arătător de la cealaltă mână scrie ceva pe lespezile scuarului. Zenobia își ridică rochia și-i arată genunchii.
Cu timpul ne cuprinde o apă generală fără adânc și fără suprafață.
Sensul versurilor
Piesa explorează natura relativă a realității și a timpului, folosind imagini simbolice și scene fragmentate. Zenobia apare ca o figură misterioasă, iar versurile sugerează o pierdere a inocenței și o acceptare a efemerului.